VICTOR BARBU – POETUL UITAT

 „Virtuoz al imaginilor exuberante, ca nişte trandafiri cărnoşi cu fragile petale îndesate”(Gheorghe Grigurcu)

Poetul gorjean Victor Barbu a sfârşit cumplit, la 24 septembrie 2005, în sărăcie lucie şi suferinţă de boală. Trăise într-un conflict permanent cu o umbră a sa de pe pământ  – ce lună destrăbălată! – şi ca atlet poeziei, însoţindu-se instinctual, umil şi înspăimântat. Existenţa pământeană, amară şi confuză: născut la 11 august 1947, în localitatea doljeană Popânzăleşti, absolvind Liceul „Sf.Sava” din Bucureşti, doar doi ani a urmat cursurile Facultăţii de Filologie Bucureşti, angajându-se la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” ca model pentru studenţi şi, mai ales, maestrului Corneliu Baba pozându-i pentru mai multe studii plastice, inclusiv cunoscuta lucrare „Arlechin”, iar după 1972 s-a stabilit la Târgu-Jiu, alăturându-se pe plan artistic celor ce frecventau Cenaclul „Columna”.

arlechin-corneliu-baba

În cursul firesc al vieţii, Victor Barbu era un răşchirat de chelner, profesând pe carte de muncă şi cu bunăvoinţa mai-marilor din alimentaţia publică a oraşului când pe la o cârciumă, când pe la alta. Cei mai mulţi l-au cunoscut doar ca pe-o cafea bună. Mie mi l-a prezentat scriitorul Nicolae Diaconu. Şi m-am adăugat repede celor ce-i citeau cu nesaţ manuscrisele, scoase dintr-o plasă de pânză, de culoare nedefinită, tot timpul purtată cu el. Notorietatea meseriei parcă-i slăbea o bucată mare dintr-o înfiorare ce, de multe ori, se cheltuia nedrept, pe la marginea receptării poeziei sale. Cei mai mulţi îl înconjurau cu minciuni convenţionale, indiferenţi, ignoranţi poate, eu de fiecare dată i-am apreciat poezia, dovadă că într-o vară am plecat amândoi la Bucureşti, pe la redacţiile revistelor culturale, ca să ne susţinem textele. Reţin de atunci chiar o scenă… de atac la baionetă la poetul Cezar Ivănescu, pe holurile „Luceafărului”. Către seară, Victor Barbu m-a dus şi în locaţia Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, să-mi dovedească faptul că a lucrat ca model pentru maestrul Corneliu Baba. Iar despre trecerea lui Victor Barbu se păstrau încă amintiri pe la slujbaşii cei mărunţi cu care el s-a întreţinut acolo. În anii din urmă, într-un interviu ce l-am realizat cu profesorul şi pictorul gorjean Gheorghe Plăveţi am înregistrat o mărturisire a acestuia, din timpul studiilor universitare: “În atelier studiam cu multă disciplină după modele umane. Apropo, îmi amintesc de un poet de-al nostru – Victor Barbu, acum decedat – care, la Bucureşti însă, trăia din pozat. I-a fost chiar model lui Corneliu Baba – model de atelier al marelui artist.”

Şi chiar nu ştiu de ce Victor a scăpătat material în ultima parte a vieţii. Încolţise în el boala ce i-a fost fatală în final, şi de ce ardea acolo cu câtă pagubă lumească poezia? Trăia, oare, asemenea celor ce s-au (pre)dat muzei până li s-au făcut scrum tălpile pe jăratec. O posibilă explicaţie găsesc în poemul Iată ce trebuie, din O balistică a inimii, carte tipărită în 1990 la editura bucureşteană „Litera”, pe cheltuiala autorului: „Nu îmi imaginez nimic; sunt lucruri/ despre care nimeni nu a amintit nimic niciodată./ Te-am urmat, tată, prin toate încăperile/ şi prin toate am lăsat din suflet câte ceva.// Primesc ploaia în faţă, zic că totul e desăvârşit./ Trec cu ploaie pe faţă spre locul unde/ nu se mai zăresc focuri aprinse ci principii.// „Voila ce qu-il faut!” – repet întâi după filozof/ apoi după mine/ timp în care ceaţa se ridică sau coboară, nu ştiu -/ atât de groasă e.”

Despre Victor Barbu, în 1988, în revista „Luceafărul”, poeta Gabriela Negreanu, la poşta-redacţiei, scria: „(…)Câteva zeci de texte care ar putea alcătui o foarte frumoasă carte de poezie, spre bucuria cititorilor şi în beneficiul investigaţiei lirice de expresie română. Poetul aparţinând prin vârstă, dar şi prin orientarea lui spre cotele înalte ale unui lirism expurgat de balast verbal, generaţiei 70, – a mai figurat o dată la chenarul Poştei, sub numele (pseudonim) CIPRIAN ANTONIU. Revenirea (sau accederea lui) la numele propriu indică momentul deplinei conştientizări, al asumării de sine ca poet. Este un autor într-adevăr matur, aflat în posesia unor mesaje şi intuiţii profunde, cum şi a unor tehnici speciale de insolitare a metaforei; căldura şi concreteţea senzoriului îmi par de altfel a constitui nota specifică a acestei poezii de alură esenţeliazată, şi care nu refuză eşafodajul conceptual. (…)”

Revin la cele 56 de poeme ce compun prima carte, ca să observ cum ele cresc – la acest nou Barbu al literaturii! –  în voie, asemenea unei sălcii de apă lângă o cişmea veche. De unde, În zori: „De marile jgheaburi din care de-a valma au băut/ păsări mari şi albe şi asini/ nu se mai ştie nimic: ninge continuu cu întruchipări/ peste lumini care nu se mai pot trezi.// În zori nimic nu se ia/ nimic nu se adaugă vremii.” Şi existenţa se oferă tot în porţii de câte O sută de milioane de vise: „Fiindcă nu-mi pot închipui cum va fi alcătuită clipa ce o să vină/ spun soţiei mele să-şi amintească/ ce s-a întâmplat cu Odiseu în preajma Circei.// O sută de milioane de vârste ale omului/ întoarse peste cuvântul care nu-l pot trezi,// o sută de milioane de vise într-o singură crevasă.” Din aceeaşi carte citez: „Totul e să îţi aminteşti clipa când înfloreau trandafirii/ sau de pădurea cu lemn alb înjunghiat de fulger/ şi dacă prin lumina palidă a zorilor nu zăreşti/ umbra roşiatică a trupului tău aşternând ghirlande peste covoare întinse pe trepte/ înseamnă că dormi/ sau nu te-ai născut încă.// E o şoaptă de vise adunate în semicerc/ către care nu te poţi îndrepta. Faci sforţări/ pentru a uita stelele căzute în câmpuri de rapiţă.// Se înserează şi umbrele alungite/ dau sens vieţii tale pentru o clipă.” – Totul e să îţi aminteşti. Iată şi poemul O balistică a inimii, ce dă titlul cărţii: „Nu pot renunţa la ideea/ că din cântecul păsării nu se poate reinventa altceva./ Pentru că nu pot intra în posesia dosarelor/ care dau amănunte tehnice despre cântecul păsărilor/ fac apel la cunoştinţele mele,/ dar în mintea nu-mi vin decât cirip-cirip şi fiu-fiu.// Deşi sunt învăţat cu îndelungatele absenţe/ îmi pare că am trăit încă o zi.”

O balistică a inimii a apărut când Victor Barbu avea 43 de ani, imediat după evenimentele din 1989, bunul de tipar fiind dat în 27 martie 1990, pe baza unor texte văzute şi selectate cu profesionalism de I. Bogdan.

Următoarea carte a lui Victor Barbu Trecerea Rubiconului – s-a tipărit în 1997 la Editura „Spicon” din Târgu-Jiu, lector Ion Mocioi, cuprinde două părţi: Trecerea Rubiconului (1987 – 1989) şi Limanul interzis (1989 – 1992). Poezia de aici pare pietrificată, ca o muzică de Bach pe un câmp vânăt şi pustiu. Să ascultăm: „După ce-ai curăţat iarba de greieri/ falşii apostoli s-au îmbrăţişat, la început precauţi/ apoi cu nepotolită şi tainică viclenie./ E vară numai pentru răsfăţaţi, ceilalţi nu mai speră nimic/ printre snopii număraţi la jumătate decât rândul trecut./ numărătoarea inversă continuă/ direct şi ireversibil.// E vară fierbinte/ şi nimeni nu îndrăzneşte/ să-nvie măcar clipa pe care o locuiesc/ darămite morţii dragi.”1 din Trecerea Rubiconului. O manifestare cu apostoli renegaţi în lunga noastră vara fierbinte. De asemenea, redau începutul Limanului interzis: „Pe gresia nopţii secera lunii se ascuţea./ Este şi acesta un fel de-a percepe lumea înconjurătoare,/ îmi spuneam în timp ce-ascultam vuietul vântului/ abia trecut prin primul hotar.// Pe gresia nopţii amintirile se albeau de frig,/ pe gresia vremii, ca şi primul babilonian/ îmi amînam visul spre cântecul ce nu putea fi locuit.” Şi-apoi, ceva ce e chiar într-o cheie sân gerală: „Voi plecaţi, eu rămân; am multe de discutat/ cu trandafirul, pur şi simplu/ va trebui să aleagă unde să stea, lângă fereastra/ deschisă spre orizont sau în scuaruri,/ dar am presimţirea încă de pe acum/ că va sta lângă o uşă/ ce se va deschide mereu în interiorul unei dureri.”Trecerea Rubiconului. Ca să se ştie: „Vom trece cu toţii Rubiconul./ Dar câţi dintre supravieţuitori au presimţirea sau ştiu/ că acesta este primul fluviu/ din cele o sută cu acelaşi nume/ ce vor fi de trecut?”Epilog, Trecerea Rubiconului.

La final de mileniu, Victor Barbu îşi închipuia:  „Într-o bună zi toate uşile vor fi cimentate de sus şi până jos,/ într-o bună zi când vom afla/ că eroii sunt mult mai mulţi decât crucile de lemn,/ într-o bună zi, când omul între două vârste/ va fi obligat să uite/ fântâna de la care a băut cea mai limpede apă.// Limba Puterii se dedulceşte încă o dată/ cu cadavrele cuvintelor/ ce nu le-a putut îngropa în timp/ în Cimitirul Memoriei.”Limanul interzis.

Exemplarul cărţii Trecerea Rubiconului ce-l am în bibliotecă este special, având următoarea dedicaţie semnată de Victor Barbu: „Pentru prietenul meu de suflet, poetul Alex Gregora, cu toată dragostea pe care i-o port, aprilie 1997.”

Pe marginea poeziei abordate de Victor Barbu, criticul Gheorghe Grigurcu a făcut cu preţiozitate următoarele aprecieri: „Târgu-Jiu e un mic oraş sobru de culoarea albicioasă a prundişului pe care Jiul îl împrăştie pe mari suprafeţe, a dealurilor apropiate şi a munţilor ceva mai îndepărtaţi, vibrând într-un orizont palid, rarefiat. Faimoasele monumente brâncuşiene îşi aduc contribuţia stilizatoare la configurarea acestui leagăn de piatră moale, poroasă, parcă nemulţumită de sine. Ceva nostalgie şi lânced pluteşte în văzduh. Pus în situaţia de a inhala cotidian o atare emanaţie genealogic-estetică, citesc cu interes versurile unui autor localnic, versuri ce contrastează cu aspectul rezervat al urbei. Numele autorului: Victor Barbu. Producţia lui: o deschidere nereţinută spre natura plină de culoare şi frenezie, brăzdată de energia metamorfozelor. Aşadar, un corectiv al notei incolore, placide pe care o posedă aievea. O generoasă trăire a spaţiului, încărcat în prodigioasele înfăţişări dense ale vieţii, pe care sensiblitatea le captează într-un chip specific, pe care condeiul liric le retopeşte în, adesea, ingenioase, convingătoare metafore. Victor Barbu ni se arată un virtuoz al imaginilor exuberante, ca nişte trandafiri cărnoşi cu fragile petale îndesate, în care parfumul cântă, iar undele sonore se convertesc în languroase miresme. Şiruri de corespondenţe lucrate migălos indică asimilarea unor lecturi de bună calitate. Luciditate, rafinament, mult simţ plastic, iată însuşirile în temeiul cărora aşteptăm texte tot mai coerente, mai responsabil cristalizate, reprezentative pentru evoluţia a ceea ce socotim o autentică vocaţie.”

Noapte din abundenţă, a treia carte de versuri a lui Victor Barbu a apărut în 1999, cu sprijinul material al sindicatelor miniere din Gorj, prefaţată de Ştefan Firizeanu, cel care o consemnează greşit ca a doua carte a autorului, fără a aminti de placheta din 1990 apărută la Editura „Litera”.  Să nu-i fi semnalat Victor Barbu eroarea? O balistică a inimii  a apărut, cum scriam şi mai sus, sub îngrijirea şi selecţia externă a lui I.Bogdan, şi consider că-i o carte bună, poate cea mai bună a lui Victor Barbu.

Revin la Noapte…. Vorbele unei bătrâne paciente, pe culoarele spitalului de la Otopeni, preluate din rubrica „Prepeleac”, ţinută de Constantin Ţoiu în „România Literară”, sunt date de Victor Barbu ca motto ciclului I: „Mare-i noaptea, maică, murim până la ziuă.” Urmează aşa deschideri ostenitoare, ca de messă: „Scosul luminii din bezna ancestrală/ s-a dovedit a fi mai lung şi mai anevoios/ decât se crezuse; trimişi de partea cealaltă/ a porţilor,// îngerii albi nu s-au trezit în noapte/ zgândărind sub ţărână după lumină, dar lumina/ era atât de departe încât zguduiţi de acelaşi resentiment/ îngerii îşi înmuiau aripile în zeama neagră a nopţii.// Îngerii îşi înmuiau albele aripi în zeama neagră/ a nopţii pentru a trezi pe cei de deasupra/ căzuţi în capcanele timpului/ să le arate cum s-a lăsat noaptea peste ei,/ cei întorşi din cavernele goale/ înfăţişându-se jumătate oameni – jumătate cărbune.” – I.Noapte din abundenţă. Exerciţii fără altă noimă cu memoria sau cu beţia ca bruma unei rostiri de felul: „Mai bogat decât umbra iederii care umblă pe la fereastră/ mă trezesc, adică rătăcesc pentru încă un timp/ prin memorie fără să pot ghici numele/ ungherului unde mă aflu/ în Nerostire.// Merg fără să mă poată nimeni opri,/ merg pe sub nori frământaţi de vânt în milioane de bucăţi,/ merg până aud respiraţia fierbinte a unei lişiţe/ sfârşindu-mi timpanul,/ merg până când speranţa nu mai vrea nimic,/ merg către stogurile putrede de fân/ sub care iarba tânără putrezeşte şi ea./ Merg fără să privesc în urmă/ deşi mă aud strigând: din urmă vine/ în goană după mine lumina,/ cea vinovată de frigul din interiorul meu./ Merg fără oprire, mă las mituit/ de beznă ce-mi umple palmele/ cu lâna berbecului de aur.”I.Noapte din abundenţă.

Ciclul al II-lea, Plânsetul păsării în zbor, are motto din Corinteni 9: 24 – 27: „Salvaţi-vă din mijlocul acestei generaţii strâmbe.” Ceremonia pare a fi de haruspicie nemaivăzută, şi în pregătire: „Miros cald are plânsetul păsării în zori,/ ţăndări de Cosmos în grădini băltite./ La al optulea ceas dinspre noapte spre zi, realul/ amestecă paşii bufonilor cu paşii călăilor lor.”II.Plânsetul păsării în zbor. Recuzita toată se compune din animale, din fii netrebnici, din mierle şi privighetori pe tărâmul Sionului: „Sub înaltul patronaj al botului de Lup/ îmi pregătesc steagul dacic/ să lovească în netrebnicii fii ai fărădelegii/ cu cântec de mierle şi privighetori./ Şi cine nu mai crede în Dumnezeu/ să nu uite că Sionul e aici lângă noi/ şi nu ne rămâne decât să ne mântuim şi să mântuim şi pe alţii/ de fostele şi prezentele rătăciri.” II.Plânsetul păsării în zbor. Şi în scop de superstiţie, încheierea ciclului (re)devine ceremonios: „Într-o zi nu vor mai îndrăzni să se laude singuri/ că ei au descoperit urme de sânge/ pe mâinile ucigaşilor de speranţe,/ nu-şi vor mai revendica dreptul că ei au pus primii nuferi peste cazemate,/ într-o zi le va fi ruşine să-şi amintească/ despre breslele de ciocli în care-au fost şi ei./ Într-o zi/ ei cei rămaşi în viaţă/ printre morminte şi pietre funerare/ vor şovăi alături de călăii lor/ făcând primul pas spre locul unde incă cinci decenii/ vor fi condamnaţi să trăiască fără nume/ doar ei şi laşitatea lor.// Se va naşte un vis/ sortit să trăiască puţin,/ mai puţin decât un somon ce şi-a depus icrele în amonte./ Sub crucea de foc a zorilor/ tristeţea recheamă amintiri/ pentru a le ucide pentru totdeauna.” II.Plânsetul păsării în zbor.

Elegiile întrerupte au şi ele un motto: „Există oare vreun om în care să încapă toate durerile şi bucuriile deopotrivă?” – dintr-un poem uitat de V.B. Iar semnalmentele ciclului sunt inspirate desigur dintr-un vânt rău: „În singurătate/ viermele osândei blesteamă adierile de vânt,/ în singurătate/ moartea e un păcat infinit dezirabil,/ în singurătate am pierdut/ prietenia singurului cuvânt/ ce mă putea salva.” – III.Elegii întrerupte. Halucinaţii poemale sunt de-a dreptul preţioase: „Bocetul păsării continuă să-mi arunce visele-n ploaie./ În timp ce iarba trece năvalnic pe sub uşă/ lovesc cu târnăcopul/ în îndoiala mea.// Lămpi chinezeşti aprinse în perimetrul remuşcării/ întreţineau frigul în carnea mea/ şi secundele cădeau din ornic/ într-un slt spaţiu-n care/ drumul smereniei se prefăcuse-n rug,/ dar orice s-ar întâmpla îmi făgăduiesc să rămân/ sub semnul oboselii/ decât să fiu condamnat să trăiesc fără nume o veşnicie./ În zâmbetul lui cannabis-ul înflorea./ Era o dovadă în plus/ că Paradisul fusese pierdut; trăia/ în preistoria visului,/ din vacarmul de-afară/ construia metafizica tenebrelor lui.” – III. Elegii întrerupte. De asemenea, nici finalul nu-şi pierde strălucirea: „Neantul are propriile lui păreri/ şi se pare că are dreptate când spune/ că rănile noastre sunt constrânse/ să rămână deschise/ până-ntr-un alt veac.// În acest ceas de-nserare/ nu se aude decât murmurul cuvântului/ ce a refuzat să-şi găsească imagine în oglindă,/ cuvântul ce a refuzat să se înlăcrimeze/ sau să înlăcrimeze mulţimi.// Visul a coborât atât de jos/ încât noaptea se rătăceşte/ prin păsurile stufoase.// Să vorbim despre sentimentele/ peste care trestia creşte/ să aibă pe unde trece ci lotca soarele-n zori./ Patrie pedepsită de zei/ este privirea/ în care s-a frânt zborul unei păsări.”III. Elegii întrerupte.

În Noapte din abundenţă  sunt adunate şi topite toate parfumurile tari din lecturi evidente (120 de pagini de text dens, din exilul interior, poem elegiac închegat în întunecie). Accentele unei nerăbdări pe toate planurile, convingerea că scrisul dă culoare existenţei, spor înspăimântării. Autorul consideră că prin sponsorizarea cărţii de către sindicatele miniere, de fapt i s-a acordat cărţii sale: „(…) şansa de a o salva din întunericul nesfârşit şi necruţător al tranziţiei, pentru că, parafrazându-l pe Nichita, Poetul e ca minerul; munceşte o viaţă în întuneric pentru a-i lumina pe ceilalţi.”

În definitiv, Victor Barbu a scris mult şi nu de fiecare dată egal. S-a şi risipit, n-a mai avut răbdare, a publicat precum grâul semănat anapoda pe ogorul din pustie ca să nu aducă atâta roadă. Cele trei cărţi cu versuri de care eu ştiu se susţin prin euforia unor şarje de imagini în exces. Mă gândesc şi la acea nereuşită, existenţială, a unui negustor de oglinzi din argint galben, mirându-se neîncetat şi plat.

Arlechinul este personajul acela comic din vechile farse italiene. Maestrul Corneliu Baba l-a identificat pe Victor Barbu cu comediantul, pricină de atâta negare: „Orice e firesc/ chiar şi echilibrul olimpian când te îndepărtezi/ de umbra profesorului.// Chiar şi trecerea nesfârşită prin albul extrem de negru/ al labirintului.” – Orice e firesc, în O balistică a inimii.

Poezia lui Victor Barbu – tragică, aidoma unor copaci mari desenaţi pe nisipul de la marginea mării, în pericol permanent să-i tragă valul, să-i şteargă uitarea. E curios lucru cum în larg furtuna încearcă de fiecare dată să se liniştească.