Sorin Călugăriţa, directorul general al săptămânalului “Obiectiv“, publicaţie aflată în centrul campaniei publice de stopare a imposturii girate de Florin Cârciumaru la Centrul Brâncuşi, developează într-un editorial fulminant – preluat de gorjNEWS.ro cu acceptul autorului – sluţenia şi neghiobia aleşilor locali,  încovoiaţi de povara Brâncuşi. De citit neapărat şi de luat câmpii.

Inconştienţi de incomensurabila moştenire spirituală pe care părintele sculpturii moderne a lăsat-o acestor locuri, ori de câte ori vine vorba de Brâncuşi simţim un soi de stinghereală, neştiind ce să facem cu ce am primit fără să facem niciun fel de efort. Titanul n-a fost doar un geniu al artei plastice, ci şi un maestru al spunerii aforistice. Cât ne priveşte pe noi, gorjenii, nu ne-a menajat niciodată, ştiindu-ne limitele culturale şi de percepere a frumosului şi misterului artei. Ţăranul nu are raportări la categorii estetice din perspectivă filozofică, el creează frumosul mai curând instinctual, percepându-l empiric atunci când ia contact cu el, fără să cunoască contemplaţia. Totuşi, nu cred că la omul simplu s-a referit Constantin Brâncuşi atunci când a spus că habar nu avem ce ne-a lăsat el nouă. În ciuda faptului că Ansamblul Sculptural „Calea Eroilor” reprezintă ceva unic în opera sa, pentru autorităţile de altădată şi de azi treaba asta a reprezentat mai mult o povară şi, uneori, chiar ceva ce mai mult ne încurcă lucrurile. Nimeni nu şi-a pus serios întrebarea la modul: „avem un tezaur cultural, cum procedăm?”.

În anii ’50 comuniştii au încercat să pună jos Coloana fără Sfârşit pentru a face bani, vânzând-o la fier vechi. Oameni de cultură precum Călinescu, Oprescu sau Sadoveanu au spus despre opera lui Brâncuşi că este decadentă şi nu întruneşte normele estetice impuse de soviete. Nu demult, Coloana a fost pusă la pământ de Radu Varia, acest vântură-lume, care nu s-ar fi sfiit să o scoată la mezat, înlocuind-o cu o copie. Prin toate birourile cu uşi capitonate au fost expuse tot felul de kitch-uri şi imitaţii nefericite ale operelor de la Târgu-Jiu. Poarta Sărutului este percepută în ultima vreme mai mult ca un loc de oficiere a căsătoriilor. Nu că ar fi ceva rău în asta, mai ales că Brâncuşi spunea, într-o aproape cristică formulare, că şi-ar dori ca pe operele sale să se urce şi să se joace copiii, dar aproape niciunul dintre cei care îşi leagă destinele lângă portal nu au niciun fel de relaţie estetică în raport cu opera. E ca şi cum un grup de turişti  şi-ar mânca sandwich-urile stând la Masa Tăcerii, înţelegându-i doar o utilitate care ţine mai mult de vulgaritatea practicului.

Indiferent de care sunt datele problemei privind drepturile de imagine asupra operelor de la Târgu-Jiu, adevărul este că nu ştim ce să facem cu ele. Oraşul acesta este special doar prin această avere, pe care Brâncuşi a donat-o municipalităţii. Fără ea, urbea ar fi doar un centru muncitoresc dezvoltat în vecinătatea munţilor de cărbune, pe structura unui „amar târg” după cum îl vede încă, Gheorghe Grigurcu. Până când administraţia locală nu va înţelege că ieşirea noastră în lume nu se poate realiza decât punându-l la treabă pe Brâncuşi, vom dormi în continuare pe noi, amăgindu-ne că expresia modernă a culturii o reprezintă tot felul de bâlciuri, şuşanele, concerte în piaţa publică şi festivaluri deocheate.

Consiliul Local nu este în niciun fel preocupat de un proiect serios privind punerea în valoare a Ansamblului, considerând mult mai importante tot felul de licitaţii, concesiuni şi amenajări urbanistice îndoielnice. Ignoranţa unor consilieri, care nu au nimic în comun cu arta, a condus la administrarea dezastruoasă a acestor probleme, lăsându-l pe unul ca Buliga să-şi bată pur şi simplu joc de imaginea lui Brâncuşi. Înţeleg că aleşii noştri nu se pricep, dar mai mult decât atât dovedesc o indiferenţă de-a dreptul criminală. Ideea omului de cultură Ion Cepoi în a înfiinţa un consiliu cultural consultativ, aflat la dispoziţia primarului, este una încă foarte bună însă, din păcate, această structură a fost luată în băşcălie de către viceprimarul Sanda, iar membrii consiliului au fugit care încotro. În mod normal, oamenii de cultură trebuiau consultaţi doar în probleme importante, cum ar fi programele de promovare culturală, manifestările reprezentative pentru oraş, felul în care acestea sunt organizate, ca şi anumite treburi care ţin de urbanismul artistic şi de patrimoniu. S-a ales praful pentru că asta s-a urmărit, şi în ciuda faptului că avut cele mai bune intenţii, primarul Cârciumaru se face vinovat de faptul că nu a lucrat direct cu acest consiliu, delegându-şi autoritatea către cineva care nu a putut sau, mai curând, nu a vrut să îi înţeleagă rostul.

Agenda culturală propusă de către Centru „Constantin Brâncuşi” este pur şi simplu hilară, demonstrând, fără echivoc, incompetenţa unui manager mai mult decât limitat. Buliga, căci despre el este vorba, s-a înconjurat de o mână de artişti, de care a avut nevoie ca să îşi termine „Facultatea” de Arte de la Târgu-Jiu, pentru că unii dintre ei îi erau profesori. Este adevărat că printre aceştia se află şi artişti cu nume, dar în aproape toate acţiunile cu deplasări apar aceleaşi persoane. Sunt organizate tot felul de tabere de creaţie prin sate din străinătate. Mă întreb cum poate fi promovat Brâncuşi în felul acesta. Revista Brâncuşi devenise, în perioada în care era păstorită de Nicolae Diaconu, un reper cultural de primă mărime, pentru ca acum să cadă în derizoriul unui amatorism inacceptabil. Asta dacă mai apare. La un moment dat, fostul director, Teodora Ciobanu, propusese aducerea la Târgu-Jiu a unor ambasadori aflaţi la Bucureşti, tocmai ca lumea să ia contact cu ce află aici. N-ar fi rău să fie invitaţi chiar ataşaţii culturali ai unor ambasade, într-un proiect amplu de prezentare turistică a Gorjului. Că nu suntem atât de săraci ca să nu putem face asta sau că nu avem ce arăta.

De zeci de ani minţim întreaga lume, arătând cu neruşinare o făcătură ca fiind casa natală a lui Constantin Brâncuşi. Buliga organizează chiar parastase acolo, considerând asta o reuşită culturală ca şi acţiunile de genul „Brâncuşiana copiilor”. Nu este atât de grav că pe individ atât îl duce mintea cât faptul că aleşii locali, dintr-o condamnabilă nepăsare, îl lasă pur şi simplu să îşi bată joc. Opinia societăţii civile, a oamenilor de cultură şi jurnaliştilor este că gestionarea dezastrului de la Centrul „Brâncuşi” trebuie stopată imediat, indiferent de ce funcţii înalte ocupă protectorii săi şi oricât de mari ar fi interesele acestora. Toţi cei care au lucrat cu acesta au fost îndepărtaţi sau au fugit pur şi simplu, neputându-i suporta modul de lucru. Este inacceptabil ca într-o asemenea structură să nu se afle absolut nicio persoană cu calificare în arte plastice. Că doar n-om crede că acest colecţionar de cartoane, care este Buliga, poate fi numit sculptor doar pentru că a intrat pe uşa din spate a Uniunii Artiştilor Plastici. Mă întreb cum a fost acceptat un inginer geolog într-o astfel de funcţie şi ce simt acum cei care l-au susţinut atunci, chiar dacă regretă public demersul pe lângă primarul Cârciumaru. Ce mare diferenţă este între comuniştii analfabeţi din deceniul şase al secolului trecut, care au dat ordin să se tragă cu tractorul de Coloană şi conducătorii de azi, care îl lasă pe Buliga să îşi facă mendrele de închipuit om de cultură? Foarte uşor se poate pune semnul egal între Lolescu şi Buliga. Niciunul dintre ei nu are regrete pentru ce a făcut. Dimpotrivă! Chiar că habar n-aveau, în 1938, locuitorii din Târgu-Jiu de ce le lăsase Constantin Brâncuşi. Vă daţi seama ce reprezenta Coloana fără de Sfârşit pentru ei dacă în folclor numele său devenise „sula lui Tătărăscu”. Nici acum nu ştim prea bine de ce moştenire fabuloasă avem la îndemână. Tot Brâncuşi spunea într-o scurtă vizită în satul natal că i-a lăsat pe cei de acolo săraci şi proşti şi i-a găsit şi mai săraci şi mai proşti. Acum nu ştiu dacă suntem mai săraci şi mai proşti ca atunci. Dar proşti suntem în continuare. Rău de tot!

Sursa: Obiectiv – Săptămânal de informaţie şi atitudine

Dacă nu credeţi, daţi click aici.

De ce e descalificantă poziţia prefectului

1. Admiţând că juriştii Prefecturii l-au informat că nu ar avea sorţi de izbândă la o eventuală contestare în contencios administrativ a hotărârii Consiliului Judeţean, şi că e atât de focalizat încât nu iroseşte ineficient niciun fel de resursă materială sau umană, Liviu Andrei avea, totuşi, o serie de obligaţii legale şi, de ce nu, morale, faţă de cetăţenii discriminaţi prin împărţirea pe criteriu politic a bugetului.

E clar pentru toată lumea că Ion Călinoiu, care a avut pâinea şi cuţitul, a vrut şi a reuşit să demonstreze adversarilor politici, ce fuseseră pe punctul de a-şi adjudeca majoritatea în Consiliul Judeţean, cine e jupânu’. Nu numai că a fost răzbunător, dar a întins coarda dincolo de orice limite ale bunului simţ şi ale legii. Foarte multe primării se află în imposibilitatea de a-şi elabora bugetele, nu mai pot asigura cofinanţarea unor lucrări de interes public, toate aceste disfuncţii răsfrângându-se direct asupra oamenilor simpli, care nu au nicio vină că locuiesc în comune sau oraşe conduse de primari non-PSD.

Cel mai aspru, Ion Călinoiu i-a pedepsit, iar Liviu Andrei a aprobat, tacit, pe cetăţenii din localităţile cu primari pedelişti. Dintr-un total de 70 de localităţi, în clasamentul fondurilor alocate, în primele 37 de primării doar două sunt arondate PDL. Mai mult, oraşul Rovinari, cu primar PDL, se află pe locul 55, iar în coada clasamentului, de la poziţia 52 la 70,  găsim 11 primari PDL. Deci, pentru că e prefectul tuturor gorjenilor şi foarte mulţi dintre ei au fost batjocoriţi prin împărţirea strâmbă a bugetului, Liviu Andrei avea datoria să mimeze, cel puţin, o acţiune în justiţie. Pe site-ul Prefecturii Gorj, se bate cu pumnul în piept aşa: ‘Pentru că azi, mai mult ca oricând, avem nevoie de o guvernare a bunului simţ pentru o Românie a lucrului bine făcut, în care dreptatea socială să devină o realitate. (…) Justiţia este garantul dreptăţii. Justiţia şi puterea nu trebuie să existe una fără cealaltă. Trebuie însă să ne asigurăm că cei puternici sunt drepţi, iar cei care sunt de partea dreptăţii au putere.” Vorbe şi atât, aşa cum ne-a obişnuit încă de când a fost instalat subprefect, cu tinichelele din mandatul de inspector general la ISJ Gorj de coadă. Liviu Andrei ar trebui să şi facă ce se laudă că va face, să înţeleagă că în demnitatea publică pe care o ocupă îl urmăresc mai mulţi ochi decât în sala de sport.

2. Pentru că unul din principiile fundamentale ale statului de drept vizează separarea puterilor în stat, ştiind că la Tribunalul Gorj este în curs de judecare acţiunea intentată în contencios aministrativ de Primăria Târgu Cărbuneşti exact împotriva hotărârii Consiliului Judeţean cu pricina, prefectul Liviu Andrei trebuia să aibă, dacă nu inteligenţa, cel puţin decenţa de a nu se antepronunţa asupra verdictului unei instanţe judecătoreşti. Exact asta a făcut afirmând că era inutilă contestarea în contencios administrativ, a trimis în desuetudine şi ridicol acţiunea Primăriei Târgu Cărbuneşti şi a făcut pârtie judecătorului către un verdict. În statele democratice prefecţii nu fac aşa ceva. La Gorj, Liviu Andrei o face, arătându-se încă o dată mai mult un locatar al biroului de prefect decât un prefect.

3. Când ocupi o demnitate publică, în afară de obligaţia de a face ceea ce promiţi public că vei face, trebuie să ai şi o minimă coerenţă în demersurile tale publice. Liviu Andrei a rămas “pe toamnă” şi la acest capitol. Premergător şedinţei de Consiliu Judeţean în care au fost împărţite fondurile, Liviu Andrei a protestat faţă de modul în care se prefigura că vor fi împărţiţi banii, refuzând să semneze Raportul final al comisiei de evaluare a sumelor repartizate de la buget pentru localităţile gorjene. Acum, şi-a rătăcit motivele legale de atac în instanţă şi nu le mai găseşte.

În altă ordine de idei, Liviu Andrei a spus vineri seara, în emisiunea “Fapul divers” de la Gorj TV multe alte lucruri descalificante pentru un prefect. Că mă va da în judecată dacă nu-i public Dreptul la replică. Refuzul publicării unui drept la replică nu atrage, de la sine, o condamnare în justiţie. Totuşi, fiindu-mi foarte frică, l-am publicat. Că îl atac pentru că am primit eu comandă de la cineva.  Cel puţin până în momentul de faţă, eu stabilesc cine, ce şi cum scrie pe gorjNEWS.ro. M-aş băga bucuros slugă la un stăpân, cu singura condiţie să-i pese de interesul public măcar atât cât îmi pasă mie. Această afirmaţie a domnului prefect cu privire la sussemnatul e lipsită de fairplay şi adevăr. Ca ziarist de investigaţii, îmi doresc un prefect care să aibă curajul să trimită corpul de control la Schela sau la azilul din Novaci, un partener în interes public, nu ce a arătat până acum Liviu Andrei că a fost, este şi va rămâne. Despre toate acestea, în ediţiile viitoare ale emisiunii noastre. Cu menţiunea că eu nu mă pricep să fac “emisiuni superbe” cu Liviu Andrei. Până nu îşi intră în rolul de prefect, sigur nu.

S-a epuizat de mult stocul de metafore pentru întâmpinarea primăverii… Cum să mai scrii despre primăvară fără să rişti căderea în derizoriu, ce cuvinte noi să mai inventezi ca să nu râdă scriitorii de tine?

În primul rând că tot ce-i legat de natură, flori, păsărele şi gâze a fost folosit până la suprasaturaţie. Agricultura, plugurile, tractoarele nu mai impresionează pe nimeni de când cu Codex Alimentarus şi roşiile de la turci… Primăvara la ţară nu mai este idilică, tractoarele ar zumzăi, dar, de unde bani de motorină?!? La pluguri, cu greu se mai adună câte doi boi, până şi boii s-au împuţinat… În funcţiile lor de răspundere au fost promovaţi măgari, dar ăştia, deşi stau bine la răgete, sunt deficitari la tracţiune… Arta de primăvară s-a plafonat la aceleaşi două note muzicale, “cu-cu”, cântate acum de pupeze, ciocârliile rămânând, probabil să onoreze contractele de peste hotare.

Ploile, asteniile, răcelile de primăvară, şi astea au fost bătute şi răzbătute, ce, se mai compară cu H1N1? Ia să fi prins Bacovia virusul ăsta…

Şi-atunci, cum să cântăm renaşterea naturii? Eventual, cu un îndemn la scos hainele de fudulie, gata cu izmenele, cu fularele şi cu băştile!

Aşa că singurele motive de bucurie ar fi urzicile, ştevia, macrişul şi postul paştelui care, cu siguranţă va avea mulţi adepţi anul ăsta… Aa, şi bucuria de a nu mai face focul… În rest, primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie alb-negru, şi aia cu reducere…

Deputatul PSD Mugurel Surupăceanu se ocupă, de câteva săptămâni, de produsele etnobotanice, fiind co-autor al legii prin care aceste semi-droguri sunt interzise. O iniţiativă necesară şi lăudabilă, nimic de obiectat.

Problema e că, după ce l-am pierdut pe Ponta, pi colea, pi la ţară, nu mai trece nici Surupăceanu, să pună mâna pe muncă, că iote, să făcu primăvară, şi sunt atâtea de făcut, pică gardurile şi casa pe noi. Când vine, o face doar ca să ia aer curat, să îşi dreagă afacerile personale şi să ia pulsul dosarelor penale ce-i poartă numele pe copertă şi stau la dospit, în nelucrare.

Părerea mea e că Surupăceanu e printre puţinii parlamentarii de Gorj care nu dorm pe ei în Parlamentul României. Ce nu înţeleg este de ce nu coboară, în răstimpuri,  din turnul său de fildeş pentru a face ceva şi în interesul celor care l-au votat. Desigur, dânsul se îndeletniceşte cu ţara şi, dacă-i va fi bine ţării, le va fi şi gorjenilor.

Până acum, ca parlamentar de Gorj, Surupăceanu şi-a făcut veacul în antecamera televiziunilor centrale şi uneori a mai dat şi cu cardul când toate scaunele din platouri erau ocupate. Mai e puţin şi se împlineşte un an de când i-am adus la cunoştinţă personal că bătrânii de la azilul din Novaci, oraş din colegiul în care s-a ales, fac foamea, mor cu zile, nu au medic, îngurgitează doar pastile de somn şi li se fură banii şi bijuteriile. Totul sub atenta îndrumare a duetului de mare excepţie Pantelimon Todea – Mihaela Fârlan. Se face anul şi demagogul de serviciu n-a avut timp să se ocupe de acest detaliu, deşi atunci m-a asigurat că se va implica. Totuşi, dacă asimilăm pastilele de somn cu produsele etnobotanice, rezultă clar că domnul deputat exact asta face în momentul de faţă: se ocupă de situaţia bătrânilor de la azilul din Novaci!

Până la urmă, e normal să nu-l mai încapă acest judeţ. Surupăceanu are viziune de ansamblu, vocaţie şi misiune de lider naţional, şi nu duce cu privirea până la neînsemnaţii de gorjeni.

Dacă aruncăm doar o privire sumară asupra media din România, înțelegem de unde ni se trage.

În goana după tiraje și audiențe, materialele cu tematică țigănească sunt pe primul loc. În presa scrisă, subiectele despre bogăția rromilor, despre nunțile fastuoase sau despre scandalurile celebre țin prima pagină. Rubrica mondenă este plină de starurile maneliste, ce mașini bengoase au, sau cu ce femei umblă. Programele de televiziune au ca protagoniști aceleași personaje celebre. Emisiuni matinale, concursuri, emisiuni de divertisment, de bucătărie sunt pline de noile staruri ale manelelor. Nu mai departe, revelioanele televiziunilor s-au bucurat din plin de aceleași prezențe.

Toate televiziunile au seriale, telenovele, filme inspirate din viața țiganilor, mizând pe atracția pe care o exercită asupra publicului cântecele și dansurile țigănești. Emisiunile de umor sunt și ele pigmentate cu comicării de limbaj țigănesc sau cu personaje de șatră.

În general, media este suprasaturată și supraaglomerată de subiect, iar cultura românească a devenit – pentru străini – deja asimilată celei țigănești.

Și atunci, de ce să ne mirăm de percepția pe care o au străinii despre România, când aproape toate televiziunile naționale se recepționează în lume prin satelit, când site-urile ziarelor pot fi accesate de oriunde din lume, iar, din producțiile de spectacole care pleacă în străinătate nu lipsesc trupele țigănești!?! Cine mai poate face diferența între profesionalismul și arta unui Damian și tânguielile lui Minune?

Dacă adăugăm la toate acestea nefericita titulatură internațională a țiganilor – aceea de rrom – și aventurile lor internaționale să nu ne mirăm de cum ne vede lumea.

Austria ne numea acum aproape 20 de ani mâncători de lebede, presa europeană ne-a catalogat țigani de fiecare dată când s-a-ntâmplat câte ceva, azi, francezii pun afișe în trenuri avertizând călătorii să se ferească de hoții români, presa din Italia nu ne scoate din țigani criminali, elvețienii, un pic mai plastici ne spun ciori și corbi, iar norvegienii se plâng că țiganii români îi păcălesc vânzându-le cupru pe post de aur.

Aceasta este realitatea!

Iar faptul că rromii protestează acum împotriva ministrului de externe Theodor Baconski este foarte bine. Poate trezesc pe cineva, să facă măcar primul pas necesar,  scoaterea din terminologia oficială a apelativului rrom și înlocuirea lui firească cu țigan. Eu cred că dl. Mădălin Voicu ar fi de acord… Pe ochii mei, mâncați-aș!

Precizare: conducerea Ziarului online de investigaţii GorjNEWS.ro se delimitează de opiniile exprimate de Ovidiu Popescu în acest articol şi consideră că politicienii e băieţi buni.

Dintre tote speciile cuvântătoare, politicienii sunt cei mai ocupați oameni de pe pământ. Când nu sunt în campanie electorală, deci nu iau contact cu poporul, au competiții de full-contact între ei. Până acum ceva vreme, turnirurile se desfășurau între beligeranți de orientări diferite. Ultima modă de bălăcăreală este cea din bucătăria internă, unde, dacă rufele s-ar spăla în familie, ar mai fi cum ar mai fi, însă gulerele imate, maieurile transpirate și ciorapii aburinzi trec de ușa partidului ajungând la spălătoria publică.

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe procesul verbal de ungere a lui Ponta și unii dintre foștii tovarăși spală putina unul câte unul. Nici același rahat nu l-au mâncat, nici gura nu le miroase, dar vine primăvara, e timpul migrației și bardul îi îndeamnă: “Spre alte partide de soare pline, plecați voi păsări de la noi, plecați cu bine!”…

De partea ailaltă, gânditorii de serviciu ai lui Traian Băsescu se-nțeapă și ei cum pot. Rasă superioară de intelectuali cu tehnica la zi, se pitulă după bloguri și suflă cu putere, prin pușcoacele de tuberman, tot felul de cornete otrăvite.

Matrozul ar putea fredona liniștit, „vai, vai ce durere, uite bamporul cum piere, și-ntelectualii cum moare, moare și dă din chicioare”…

Și-uite-așa, din greșeală în greșeală, spre distrugerea finală, un ordin al Guvernului pică precum trăznetul în luptă și interzice autorităților publice să mai încheie orice fel de contract de publicitate. Ba și alea de au apucat să fie parafate trebuie anulate… Dă-i în mă-sa cu presa lor! Bravos națiune politică, halal să-ți fie!

Paradoxal, am senzația că Vadim și Becali au rămas singurii întregi la cap…

Era timpul ca în România să ajungă la butoane şi un tânăr, un om din alt aluat, needucat la Ştefan Gheorghiu, adept al guvernării durabile, asumate cu sinceritate.

Gorjenii cu oarece scaun la cap nu pot fi decât sceptici în privinţa evoluţiei viitoare a lui Victor Ponta. El nu are cum să reuşească la nivel naţional după ce a eşuat ca deputat de Gorj, într-un judeţ tot mai sărăcit, cu parlamentari pestriţi, dintre care a avut timp să se detaşeze, făcând ceva bun pentru gorjeni, orice. Victor Ponta a crezut că dacă trece pe-aici la Paşti şi la Crăciun, de regulă în interes electoral, asortat cu ochelari de firmă şi parfum franţuzesc (bărbătesc) este de ajuns. Este o manieră şmecheră spre jmecheră de a răspunde nevoilor comunităţii. Luat la bani mărunţi, aminteşte, între două bătăi cu pumnul în piept, că a adus PIRELLI în Gorj, la Bumbeşti. Foarte interesante sunt, însă, condiţiile contractuale, ultraclasificate, deşi despăgubirile uriaşe pe care le va achita Consiliul Judeţean italienilor, dacă li se va părea că se uită cineva urât înspre ei, sunt de maxim interes public.

Personal, am aşteptat de la Victor Ponta să reformeze organizaţia judeţeană a PSD, nu atât oamenii, cât năravurile lor. Nu a făcut-o. Am aşteptat să le spună, măcar în şoaptă, pesediştilor să fure mai cu milă din drumuri şi alimentări cu apă, că se vede de la o poştă. Nu a făcut-o. Am aşteptat ca lui Ion Călinoiu să-i fie, pe româneşte, frică de el. Ştiu: asta nici de glumă nu e bună. Am aşteptat să facă pârtie tinerilor spre conducerea organizaţiei, să-i ajute să se facă auziţi. Claudiu Teodorescu, preşedintele TSD, este un politician în devenire, cu vocaţie, dar ajunge rar la microfon, şi când ajunge, i se face semn să scurteze. Plus că tinerii pesedişti sunt mulţi şi atât. România de mâine nu se construieşte cu lipitori de afişe, nici cu tineri ultralicenţiaţi, dar detaşaţi de realitate, care, de câte ori deschideau gura, înainte de alegerile prezidenţiale, spuneau cum o să-l surclaseze Geoană pe Băsescu, pe motiv că pe Traian nu-l mai halesc americanii. Aş fi vrut ca Victor Ponta să-i ia microfonul definitiv lui Gheorghe Milosteanu şi să i-l dea, cadou, lui Ciprian Florescu, un tânăr politician care şi când tace spune mai multe decât jumătate din seniori. Aş fi vrut ca Victor Ponta să-l ia cu binişoru’ pe Florin Cârciumaru, între două şedinţe de shooting electoral: “Nea Florică, dă-o dracu, râde lumea, hai să facem ceva pentru Brâncuşi aici, sau măcar să-l lăsăm în ale lui, uite vorbesc eu cu Elena Udrea, iar pe arhitectu’ mata aranjez să îl vadă un doctor de mansarde”. Aş fi vrut să-l ia pe Toni Mihail Greblă de la masa lui Marin Condescu şi să-l ducă la masa pesediştilor. În mare, aş fi vrut ca Victor Ponta să fie băiatul bun în poza de grup. Nu, la peste cinci ani de când a descins în Gorj, Victor Ponta nu este decât un băiat curăţel, care a venit de la Bucureşti şi s-a dat cu smardoii locali, devenind unul dintre ei.

Iată de ce, întrucât va fi din ce în ce mai ocupat şi va trece şi mai rar ca până acum prin Gorj, Victor Ponta nu poate fi o pierdere pentru judeţ. Până acum nu a făcut nimic pentru Gorj, iar la asta ne pricepem şi singuri.

Lui Ovidiu Popescu i s-a stricat tastatura aia de analist diplomat şi a schimbat-o, nu ştiu pentru cât timp, cu una care le zice pe bune şi pe sufletul norodului.

Pe vremea când mâncam teatru pe pâine, am înţeles de la maestrul Alecu Croitoru că secretul comediei lui Caragiale stă în cumplita diferenţă dintre esenţă şi aparenţă. Personajele sale îşi etalează cu nesimţire măştile bunelor intenţii, în spatele acestora stând, de fapt, caractere josnice, minciună, răutate, dorinţă de parvenire şi impostură.  Atât de banală a devenit trimiterea la Caragiale, că mi-e şi jenă să o mai folosesc… La fel de banală a devenit şi ideea că politicienii sunt duplicitari, mint şi fură ca să se căpătuiască pe spinarea poporului. Singura consolare e că mai sunt printre ei şi unii care mint mai puţin, fură mai puţin şi, din când în când, mai fac câte ceva şi pentru amărâţi. Duplicitatea, pare, însă, de necorectat. Şi, în mintea lor, nici nu trebuie corectată, felul ăsta de a exista – spunând una şi gândind alta – părând absolut normal. Nu asta înseamnă politică? Să mănânci căcat cu gura plină şi să te faci că savurezi aroma?

Marian Vanghelie este dovada vie şi vorbitoare că numai aşa se poate răzbi în politica românească, duplicitatea fiind calitatea necesară şi suficientă pentru a te impune într-un partid. Este normal să te faci că-l admiri pe Geoană, dar, în sinea ta, să-l consideri un papagal, e normal să-l ridici în slăvi pe Cristian Diaconescu şi pe urmă să spui despre el că nu face două parale cu toate şcolile lui, e normal să-i consideri idioţi pe toţi ăia care şi-au pierdut timpul prin facultăţi.

Vanghelie reprezintă şi un exemplu de succes. Dintr-un vagabond pe bulevard, – cum singur se laudă – a ajuns şef de partid pe Bucureşti, probabil, folosind din plin „calităţile” pe care le are.

Alt politician „popular”, Oprescu consideră la fel de normal să-i „porcăie” pe asfaltatori aşa, de ochii presei, cerându-şi apoi scuze în faţa acestora pe principiul „faceţi ceva, să luăm ochii la fraieri şi-apoi, ce-o mai fi om mai vedea!”

Mai hidoşi decât hidoşenia, mai scârboşi decât scârba însăşi, nişte ordinari de nesuportat pentru orice om de bun simţ…

Este pentru prima oară în douăzeci de ani când mă gândesc serios dacă în România există, oare, vreo cale democratică să stopezi accesul idioţilor la putere. Dacă nu, suntem nenorociţi!

Un popor atât de naiv, care acceptă cu atâta uşurinţă minciuna şi duplicitatea liderilor săi nu poate fi decât condamnat la întuneric!

Dacă am iubit acest popor, l-am iubit pentru naivitatea lui şi, dacă mă supăr din când în când în când pe poporul meu, tot pentru naivitatea lui mă supăr. Cum se poate să accepţi lecţii şi ordine de la nişte mincinoşi nenorociţi? Şi, cum să-i mai crezi pe Geoană, pe Diaconescu şi compania când îşi bagă-n cârd cu alde Vanghelie?…

Deputatul liberal Tudor Chiuariu propune desfiinţarea functiei de preşedinte al României, într-un proiect de revizuire a Constituţiei, lansat miercuri în dezbatere publică. Ovidiu Popescu l-a altoit pe chiuariu într-atât, încât n-a mai prea rămas nimic de dezbătut.

Dacă tot n-a reuşit să reformeze justiţia în timpul palidului mandat de ministru, Tudor Chiuariu – acum deputat, vrea să reformeze preşedinţia, ce zic eu s-o reformeze, s-o desfiinţeze de tot… Primul său argument ar fi acela că, de 20 de ani încoace, toate relaţiile preşedinte  - prim-ministru ori au fost conflictuale – la limita războiului atomic,  ori prea sentimentale, finalizându-se cu îmbrăţişări şi sărutări prelungi în zonele moi.

Zice dl. deputat că, şi-aşa preşedintele e un fel de păpuşoi în vitrină, atribuţiile sale executive fiind reduse şi fără o responsabilitate clară. Înţelegem din toată argumentaţia domniei sale că preşedintele României, oricare a fi el, ori se comportă ca un zbir, bătându-l pe primul ministru cu nuiaua la fund ori de câte ori nu-şi face temele, ori arde gazul de pomană, făcând băi de mulţime şi mâncând banii poporului degeaba.

Domnia sa are şi soluţii, prerogativele de politică externă putând fi preluate de primul ministru, numirea primului ministru ar putea fi făcută de preşedintele Curţii Constituţionale, iar reexaminarea legilor şi promulgarea lor, de acelaşi prim ministru.

Se vede treaba că dl. Chiuariu are o părere foarte proastă despre actuala fişă de post a şefului guvernului, şi despre densitatea ei. Probabil, concluziile le-a tras pe vremea când şi dânsul ardea gazul prin guvern…

Şi mai uită dl. deputat două lucruri: unul, că primul ministru e mâna dreaptă a preşedintelui, aia cu care-şi şterge lacrima de pe obraz, deci, cu greu s-ar lipsi de ea şi, a doua, că funcţia asta, de preşedinte are şi ea chichirezul ei.

Cum ar fi fotbalul fără Mircea Sandu, liga fără Mitică, asociaţia de bloc fără nea Barbu, Pandurii fără Condescu şi SUA fără Obama? E clar, deci, că un preşedinte are menirea lui pe pământ…

Dl. Chiuariu, cu această propunere, e chiar profund anti-american. Sau, când a făcut-o se uita la poza lui Băsescu… Că dacă ar fi ieşit Crin preşedinte, probabil ar fi propus invers, să se desfiinţeze funcţia de prim-ministru şi preşedintele să preia toate atribuţiunile… Ar fi fost mai simplu…

Ne aplecăm, însă, cu atenţie asupra ideii domniei sale şi încercăm să ne lămurim. Dacă tot desfiinţăm preşedintele, măcar să punem ceva în loc, un monarh, un împărat, ceva.

Şi dacă tot a supus proiectul dezbaterii publice, ne permitem o sugestie: să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiasca, primesc!, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Deşi, cum ştiu eu politicienii, s-ar putea să ia propunerea de bună şi, în replică, să înfiinţeze şi funcţia de vicepreşedinte al României. La fel, cu alegeri, campanie, electorală şi sediu la Castelul Peleş, că tot vrea familia regală să-l vândă.