Aurel Antonie: „În şapte ani, un singur număr al revistei Brâncuşi!”

„Opera lui Brâncuşi ne-a devenit o povară, asemenea unei femei frumoase de care nimeni nu îndrăzneşte să se atingă”

Născut la 20 octombrie 1947, în comuna Castranova, judeţul Dolj; absolvent al Academiei de Studii Economice Bucureşti, Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural“; membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1990; cărţi publicate: 1983 – „Mozaicul“, proză scurtă; 1986 – „Scrisoare către animalele mici“ – roman; 2006  –„Cenuşa“ – roman.

Când se întâlnesc, autorii de cărţi ar trebui să se  întrebe unul pe altul ce mai scriu

-Alex Gregora: Într-o proză, scriitorul Aurel Antonie, aici de faţă, scrie că, atunci când se întâlnesc, autorii de cărţi ar trebui să se întrebe unul pe altul ce mai scriu. Bineînţeles, mă conformez şi te întreb: ce mai scrii?

-Aurel Antonie: Am două romane în lucru. Unul este după „Castelul”, al lui Kafka, căruia i-am înfiat toate personajele, aruncând o altă privire în cadrul acţiunii, adică dinspre castel către arpentor. Toată acţiunea din romanul lui Kafka este privită prin ochii arpentorului. El se izbeşte de-o administraţie pe care nu o înţelege şi i se pare greoaie, absurdă. Eu, mutând acţiunea dinspre administraţie spre arpentor, vreau să demonstrez că acţiunea este perfect logică, în absurdul ei. Absurdul este perfect articulat în cadrul administraţiei. Nu vreau însă să demonstrez că administraţia are dreptate. Dar, ca şi în tragediile antice, acţiunile ambelor părţi, care intră în conflict, sunt justificate, şi de aici se naşte adevărata dramă.

Al doilea roman la care lucrez se numeşte „Cartea Ifoselor” şi, în principiu, este vorba despre un scriitor-filozof, luându-l ca exemplu pe fratele nostru, scriitorul Cristian George-Brebenel. Romanul este şi cu puţin umor, are şi profunzimile lui, ca oricare dintre cărţile mele, de altfel.

-A.G.: Când duci la capăt romanul poliţist Autostrada, din care, cu ani în urmă, am publicat fragmente în Jurnalul Poliţiei Gorjene ?

-A.A.: O să-l reiau când îi va veni vremea.

„Pe Ceauşescu îl uram din tot sufletul”

-A.G.: Să-l duci neapărat până la capăt, că ai început bine, iar pe mine m-a prins. Vreau să aflu cine şi ce… Apoi, îţi mărturisesc încă o dată că eu am aflat de tine pe… sub masă. Eram cu câţiva membri ai cenaclului Traian Demetrescu din Craiova. Cu toţii ne adunam duminica la casa de cultură, în frunte cu metodistul, dacă îmi amintesc bine –  nea Victor Belciug. La partea de la cârciumă au adus vorba, între vodci, pe şoptite, de Mozaicul tău, care provocase deranj, cum altfel, decât politic. Când l-ai scris, te-ai gândit într-adevăr la Ceauşescu ?

-A.A.: Nu în mod special, m-a furat doar ideea, iar pe Ceuşescu îl uram din tot sufletul. Nu mi l-am luat ca personaj, deşi a fost interpretat aşa.

-A.G.: Eu sunt unul dintre aceia. Iată ce scrii:“Ideea mozaicului îi venise Imperatorului într-una din crizele sale artistice. Cochetase pe rând cu toate artele şi acum era în căutarea unei noi forme de exprimare care să le reunească pe toate. Şi găsise mozaicul. După câteva încercări, necesare pentru a se convinge că munca la mozaic este grea şi îndelungată, chemă la el pe toţi mozaicarii din Imperiu şi, arătându-le lucrarea începută, le ordonă s-o termine. Mozaicarii se apucară de lucru şi în câteva luni era gata. Un frumos mozaic îngrădit cu un balcon de marmură albă cu balustradă de abanos. O pânză de apă spăla continuu suprafaţa mozaicului făcând culorile să se mişte într-un joc unduitor. Nimic nu egala în frumuseţe acest dar al artei în faţa căruia Imperatorul îşi petrecea ore întregi. Privea fascinat jocul subtil al luminii şi al culorii.

-A.A.: Ideea este mult mai generoasă decât condiţia unui dictator, gen Nicolae Ceauşescu, ori altul cu acelaşi profil. Este condiţia celui care se crede mare, dar este în fapt aşa de mic, este a unui nimeni în raport cu arta. El se crede stăpânul planetei şi ajunge să afle, în final, cine este el de fapt. Mozaicul îl pune pur şi simplu în faţa oglinzii.

-A.G.: Hainele cele noi ale împăratului erau aşa de frumoase, toţi le admirau, ori se temeau să le privească,  până ce un suflet de copil a observat că, de fapt, stăpânul era gol.

-A.A.: Când mi-a apărut prima oară povestea „Mozaicul” în revista „Luceafărul”, după ce am citit-o la cenaclul bucureştean, redactorul-şef, Nicolae Dragoş, gorjean de-al nostru, a fost chemat la cenzură ca să dea explicaţii. A învârtit-o însă, ca la horă – de fapt că ar fi vorba despre condiţia artistului în societatea capitalistă, mă rog, el având şi un anume statut politic.

„Cu siguranţă, peste 50 de ani se va mai vorbi despre Aurel Antonie”

-A.G.: “Când întreaga planetă sucombă sub platoşa de piatră, Imperatorul rămase singurul supravieţuitor. Atunci avu posibilitatea să vadă mozaicul în imensa lui desfăşurare. Giganticul mozaic, care încătuşase planeta, îl reprezenta pe Imperator ghemuit, plângând”… Splendid! Acum, spune-mi, te rog, ce amintiri ai despre editarea cărţilor tale?

-A.A.: La Scrisul românesc am lucrat cu redactorul Dan Ion Vlad. El însuşi era un scriitor bun, mi-l amintesc ca autor a două cărţi: Valea cu iubiri şi Cântec pentru Daria. Era un redactor bun, cu mult peste ştiinţa de carte a redactorului cărţilor de poezie, care intervenea, aş spune, în mod criminal în cărţile autorilor. Nu-i spun numele, că nu merită o aducere aminte.

-A.G.: Despre care dintre creatorii gorjeni contemporani se va mai vorbi în literatura română peste 50 de ani?

-A.A.: Este foarte greu de răspuns. Cu siguranţă se va mai vorbi despre Aurel Antonie. Şi când spun asta nu o fac pentru că e vorba de mine. Pot să aduc ca argument faptul că, în urmă cu mai mulţi ani, am postat pe un site de literatură proza „Mozaicul”. Am avut surpriza să primesc mesaje din India, din Statele Unite ale Americii, de la români care mă ştiau pentru ceea ce am scris. Povesteau chiar că au luat cartea mea dintâi cu ei în lumea largă. Din 1983 până în 2012 sunt atâţia ani, iar ei nu-mi uitaseră  povestirea. În această idee am spus Aurel Antonie, nu în alta. Eu sunt mândru cu ceea ce am scris. Altul, despre care s-ar mai vorbi – şi te asigur că mai sunt şi alţii – ar putea fi poetul Artur Bădiţa. Avea structură de mare poet. El nu făcea poezii, el trăia poezia şi o mânca pe pâine.

-A.G.: Pâine şi poezie, ca pâine şi ciocolată, parcă titlul unui film italian. Lasă-mă să răspund şi eu şi să spun : Gheorghe Grigurcu, poetul. Sunt unul dintre aceia care ar fi dorit să fie el autorul poemului «Un trandafir învaţă matematica». Să trecem la altă întrebare, că nu de duşmani printre ai noştri avem nevoie. De ce nu există oameni de cultură printre politicienii acestui judeţ?

-A.A.: Omul de cultură autentic nu se implică în politică pentru că nu găseşte acolo lumea lui, lumea ideatică, lumea fantasmagoriei care creează opera. Iar în politică e nevoie să te prefaci, să minţi, să joci teatru, să zâmbeşti. Presupun că un om de cultură autentic nu are pornire către aşa-ceva. În general intră în politică oameni duali, care nu au verticalitate, nu generalizez.

„E greu să fii liber şi sărac…”

-A.G.: Noi, cei de la GORJNEWS am constatat faptul că, astăzi, Gorjul duce lipsă cel mai mult de oameni liberi. Cum şi de ce s-a ajuns aici? Ce destin, ce traseu poate avea un ţinut fără oameni liberi?

-A.A.: Nu ştiu ce înţelegeţi voi  prin oameni liberi.

-A.G.: Oameni care nu spun decât ceea ce gândesc,  pur-şi-simplu nu se prefac.

-A.A.: Dacă privim acest aspect, omul liber este într-adevăr acela care spune totdeauna ceea ce gândeşte, şi despre altul, şi despre societatea în care trăieşte, şi despre mai-marii zilei. Iar un om liber ar trebui să fie întâi liber material, altfel, fiind dependent, va tăcea şi va suferi. E greu să fii liber şi sărac…

-A.G.: Ce ai schimba în felul în care se predă literatura română în şcoli?

-A.A.: Probabil că eu sunt de modă veche, însă cred că ar trebui să existe întâi o conduită unică. Apoi, nu ne sunt benefice manualele alternative. Într-un manual se scrie că Mircea cel Bătrân era… batrân, în altul se scrie că de fapt era… tânăr. Alt manual scrie că Andreea Esca este personaj istoric şi uită să aducă aminte de Nichita Stănescu sau de alt mare scriitor. Alternativitatea manualelor nu cred că este benefică, urmărindu-se de fapt – şi încerc să o spun blând – să se îndobitocească poporul român asemenea altor popoare, să fie mai uşor de condus. În acest mod se doreşte inculturalizarea.

„Mihai Eminescu a simţit înaintea savanţilor (poetic) universul”

-A.G.: Sunt de aceeaşi părere. Başca faptul că şi printre noi, cei care mai scriem, la revistă, pe site de cultură, sunt unii care îl contestă pe Mihai Eminescu, chiar ne spun să ne… franţuzim, ca să nu-l mai considerăm Poet Naţional. Este aşa de uşor să conteşti…

-A.A.: Mai ales atunci când cei despre care vorbim nu l-au citit pe Eminescu. Oamenii aceştia, ori  sunt rău intenţionaţi, ori platiţi ca să distrugă, numai să afirme că România este o ţară de mâna a doua şi că, în context, Eminescu era nebun. Poetul Naţional însă, nu numai în Scrisoarea I, este de o profunzime extraordinară, de o viziune cosmogonică pe care savanţii au pus-o pe hârtie ştiinţific mai târziu: „(…) Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,/ La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. (…) El a simţit poetic universul. Iar cei care îl contestă, revin, nu l-au citit. Şi mai există acel curent de rea intenţie de care am mai spus.

„Am scanat într-un an toată arhiva Fundaţiei <<Brâncuşi>>”

-A.G.: Cum ai ajuns în posesia arhivei Fundaţiei „Brâncuşi” pe care i-o datorăm lui Nicolae Diaconu, în ce stare se află acum şi care crezi că ar fi locul optim de păstrare a ei?

-A.A.: Este o întrebare punctuală şi mai uşor de răspuns. În perioada în care Nicolae Diaconu trăia, ne vizitam, şi la sediul Direcţiei pentru Cultură, unde lucra el, şi acasă. În acea perioadă, mi-a zis să iau eu arhiva şi atunci m-a impus şi ca preşedinte. Ne-am întâlnit noi, cei din Comitetul Director, şi am fost ales. Deci, mi-a spus să am grijă în continuare de arhiva Fundaţiei „Brâncuşi”. Mi-a mai zis ceva ce nu pot să reproduc. Mi-a dat cheia de la biroul lui unde ţinea şi documentele Fundaţiei „Brâncuşi”. Am cărat de acolo, şi cu Oltcitul meu, şi cu maşina unui prieten de la Bucureşti ce se afla în vizită pe la mine, şi cu rucsacul în spate am cărat, câteva zile. Toate documentele le-am depozitat la mine acasă şi chiar imediat nu am avut timp să mă ocup de ea. Când am putut, am luat-o la mână. Foarte multe dosare se refereau la probleme de serviciu. Pe acelea le-am dus la Direcţia de Cultură şi le-am predat. Am păstrat doar ce era al Fundaţiei. Apoi, am făcut un efort, care mi-a luat aproape un an de zile şi am scanat toată arhiva. Fotografii, scrisori, documente, interpelări din ziare, tot ceea ce a publicat Nicolae Diaconu. Totul se află acum în calculatorul meu şi pe un stick de memorie externă. După această operaţiune, considerând că am salvat arhiva – în situaţia în care s-ar gândi cineva, în viitor, s-o arunce – am înapoiat soţiei lui Nicolae Diaconu toate documentele. Repet, sub formă scanată sunt şi la mine, în calculator.

-A.G.: Acum mă faci să te invidiez, tu chiar eşti un scriitor bogat!

-A.A.: Sunt foarte multe documente, cum am mai spus, cu semnături originale. Altele sunt manuscrise ale materialelor ce au fost publicate în revista  „Brâncuşi”.

-A.G.: Eu, cu Nicolae Diaconu am discutat cândva despre faptul că vor fi mulţi ce-şi vor realiza doctorate în brâncuşiologie numai răsfoind colecţia revistei „Brâncuşi”. Să-ţi zic, însă, şi o altă sinceritate a lui Nicolae Diaconu, parcă-l aud: -Eu nu l-am cunoscut de la început pe Brâncuşi, trebuind să-l învăţ din mers! Acum, dacă s-ar găsi cineva care să susţină acţiunea postării pe un site a arhivei, ar fi o măsură bună?

-A.A.: Eu aş fi de acord. Am înţeles că efortul financiar pentru administrarea site-ului nu ar fi prea mare, însă va trebui să se ocupe cineva. Da, ar fi o chestie interesantă, însă, o persoană, de specialitate, mai trebuie să pună materialele într-o anumită ordine. Arhiva aceasta este vastă, conţine documente de pe mai multe planuri, inclusiv ale disputei lui Nicolae Diaconu cu Radu Varia, spre exemplu.

„În Statele Unite ale Americii este o sectă a celor care încă mai cred că pământul este plat”

-A.G.: Dacă te-ai mai naşte o dată, ai umbla pe alte căi? Ca să ajungi unde?Ai aflat că pâmântul este de fapt, nu rotund, ci plat?

-A.A.: Despre ultima parte a întrebării, află că în Statele Unite ale Americii este o sectă a celor care încă mai cred că pământul este plat.

-A.G.: Probabil nu au privit după nici o corabie care se depărta. Sunt şi aceia, acolo, nişte animale mici! Tu chiar le-ai scris şi ne-ai scris o carte–scrisoare, cu titlul „Scrisoare către animalele mici”.

-A.A.: Le-am scris ştiind că asta-i credinţa lor. Dar să-ţi răspund şi la prima parte. În momentul în care te naşti, ai deja toate determinările în tine. De exemplu, nu te naşti sub forma unei table imaculate pe care tu începi să scrii modelat de societate. Dacă am avut determinarea să devin scriitor, atunci am ajuns scriitor. Dacă m-aş mai naşte o dată tot cu datele de acum, tot scriitor aş ajunge. Nu-ţi alegi tu. Eu nu mi-am ales să fiu scriitor. Am eu o nuvelă intitulată „Câţograurul”. La momentul scrierii, fiind singura mea lucrare, eu deja doream să o public într-o carte. Un amic mi-a zis să-l însoţesc la o editură. M-a dus ăla la Scrisul Românesc, editură care avea atunci sediul într-o casă boierească, cu pridvor oltenesc, casă veche, singură într-o curte. Totul era pustiu pe-afară, frunze de toamnă, galbene. Am deschis o uşă, nimeni, doar foi de manuscrise pe jos. Şi noi doi, care bântuiam, împinşi de duhul scrisului.

Ca un exemplu, de amuzament, când mi-am dus într-adevăr primul manuscris de carte la editura amintită, acesta nu conţinea decât puţine proze, eu ataşându-i însă multe foi cu ciorne, cu instrucţiuni despre… creştera nutriilor, ştiind că acel manuscris gros va sta mulţi ani în arhivă şi nu va fi citit de cineva decât atunci când îi va veni rândul. L-am depus ca să prind număr, am aşteptat liniştit şase ani, timp în care am scris în continuare. Deci, revin, depinde cum te naşti. Dacă te naşti scriitor, asta ajungi.

„Dacă pot să-l citesc pe Dino Buzzati acasă,  singur, mă simt fericit

-A.G.: De ce oameni cu substanţă ai Gorjului, ca Aurel Antonie,  lipsesc, de ieri şi de alaltăieri, nu de azi, din spaţiul public?

-A.A.: Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Ozana cea… dar mie nu-mi place să ies în public. Am aşa un fel mai reţinut al meu, plăcându-mi să ascult oamenii, să stau în spate, să nu mă bag în faţă, nu-mi place scena. Arta poate fi gustată numai în linişte, în tihnă, nu pe scenă, nu în faţa televizorului, acolo, mai ales la televizor, fiind  spectacole ce azi le vezi, iar mâine le uiţi. Pe când eu, dacă pot să-l citesc pe Dino Buzzati acasă,  singur, mă simt fericit. Aşa sunt ca structură, aşa m-am născut.

„În şapte ani s-a editat un singur număr al revistei <<Brâncuşi>>!”

-A.G.: Va ajunge, în următorii ani, Târgu-Jiul o casă bună pentru Ansamblul Monumental Brâncuşi? Va ajunge o cetate care să merite Capodopera Creatorului şi să înceteze a o mai sufoca şi a se mai “dezvolta” împotriva ei?

-A.A.: Gândesc şi eu la fel, într-adevăr Brâncuşi că ne-a devenit o povară, asemenea unei femei frumoase de care nici un bărbat nu îndrăzneşte să se atingă, şi ea  este nefericită din această cauză. Aşa şi cu Brâncuşi. Cred că nu se poate face nimic deosebit faţă de ceea ce se face deja. Ce-am putea face, noi, gorjenii? Să atragem turişti? Cum? Spun aici o butadă, despre un turist german care a vizitat Ansamblul Monumental pierzând trenul din care coborâse doar să bea apă… Dar, efectiv, nu ai ce să faci. Şi Buliga a încercat. A reuşit să scoată doar un număr din revista „Brâncuşi”, şi acela sub formă de caiet, dar destul de consistent. Câţi ani sunt de când a murit Nicolae Diaconu?

-A.G.: Vreo şapte.

-A.A.: În şapte ani s-a scos un singur număr al revistei „Brâncuşi”. Acum a fost pus la conducerea Centrului „Constantin Brâncuşi” Ovidiu Popescu. Nici el n-a făcut ceva în acest sens. Poate nu sunt fonduri, poate este altceva. Când mai trăia Nicolae Diaconu, el a dat revista Primăriei Târgu-Jiu, să o editeze într-o anumită periodicitate. Nu s-a respectat angajamentul luat în scris de instituţia municipală. Revista „Brâncuşi” a fost înmormântată.

-A.G.: Centrul are acum un singur om de… scris, pe Doru Strâmbulescu.

-A.A.: Strâmbulescu este un tip care a realizat o publicaţie de excepţie, respectiv „Polemika”. După ce nu s-a mai înţeles cu patronii şi el a plecat de acolo, de „Polemika” s-a ales praful. Doru Strâmbulescu e bunul câştigat de Centrul Brâncuşi. Mai e încă, în continuare, înţeleg şi Buliga.

-A.G.: Eu le-am reproşat, în particular, celor care au susţinut campania de presă pentru schimbarea cea (ne)fericită.

-A.A.: Era mai bun Buliga.

„Cine-l iubeşte pe Brâncuşi, o să-l caute aici, la Târgu-Jiu”

-A.G.: Deci, ce mai facem cu Brâncuşi?

-A.A.: M-am gândit şi am discutat şi cu Vasiescu, şi cu Strâmbulescu… Toţi zicem că trebuie să facem ceva. Dar ce să faci pentru Brâncuşi? Să avem întâi proiecte… Fără aceste proiecte cel mai bine ar fi să nu facem nimic. Dacă în această lume doreşte cineva să-l vadă pe Brâncuşi la Târgu-Jiu, să vină singur, nechemat. Apoi, să facem eforturi ca să-l înţelegem noi pe Brâncuşi şi să-l păstrăm pentru noi. Brâncuşi e prea mare, ca să facem noi ceva pentru el. E ca un pisc de munte; trebuie să depui un mare efort să ajungi în vârf, dar şi ce poţi vedea de acolo răsplăteşte întregul efort. Cine-l iubeşte pe Brâncuşi, o să-l caute.

-A.G.: Şi, chiar, hai să spunem, ce o să vadă turistul venit pentru Constantin Brâncuşi în centrul oraşului nostru? Măgăria aceea de beton amprentat, eu am scris undeva că în loc să se fie dat cu smirnă, oraşul genialului Constantin Brâncuşi a arvunit kitschul.

-A.A.: Ai spus bine. Eu mă gândesc la pasărea lui Paul Popescu , opera artistului gorjean, pe care au băgat-o într-un fel de cuşcă.

-A.G.: Ar fi trebuit să şi-o retragă. Să şi-o ia de acolo, din vecinătatea acelor fântâni sub forma unor… bideuri.

-A.A.: Probabil i-a fost cumpărată, iar acum nu mai are ce face. Să nu ne mirăm de câtă minte au edilii noştri, altfel Constantin Brâncuşi nu ar mai fi spus ceea ce a spus despre săraci şi proşti…

-A.G.: Mulţumesc şi Doamne-ajută.

  • willian

    directia asta capuseaza bugetul primariei, ar trebui desfiintata este inutila
    brancusi nu are nevoie decit de protectie nu de managerizare de acest fel caraghios amatorismul targujian ii face rau

  • Care este cel mai important scriitor din Gorj in prezent ?