“Gorjul, un județ subdezvoltat cultural, pe motiv de nepotism”

Interviu cu Profesorul Eugen Velican, fost director al Colegiului Național ”Spiru Haret”, din Tg-Jiu

Profesorul Velican este unul dintre cei mai experimentați și lucizi oameni din educația Gorjului, cu care am vorbit în ultimul timp. Precizia rafinată, elegantă a gândirii de om ce poate fi oricând considerat un  model, se constituie în argumente pe care voi insista și pe viitor în platforma mea ce  militează public pentru dinamitarea  retardului premeditat din educația județului. Mai rămâne de spus doar atât: dacă modelele, precum Profesorul Velican, vor tăcea în continuare, minciuna va fi perpetuată de simulacrele uzuale – manageri ahtiați după funcții, care vor îngropa, cu totul, orice șansă de a dezvolta cultural acest județ, ce era unul al olimpicilor și a ajuns acum un spațiu al repetenților și demagogilor din educație. Susțin demersul Prof. Velican: jos axiofobia, să revenim la adevărurile apodictice și oneste ale axiologiei!

”Au dispărut modelele și valorile din spațiul educației”

Cerasel Cuteanu: Domnule Director, acum câți ani ați devenit profesor?

Eugen Velican: Am devenit profesor în 1968, deci sunt aproape 44 de ani…

C.C.: Cum vedeți noua Lege a Educației Naționale? Ce impact a avut asupra mediului preuniversitar, știut fiind că în universități produce, pentru prima dată în 20 de ani, o reformă reală și o eliberare de dictatura baronilor rectoriali…?

E.V.: Legea e binevenită, era nevoie de o reformă, mai ales că reformele anterioare erau vădit lacunare… Toți oamenii experimentați din educație recunosc la unison că ”reforma Marga” a fost una doar pe hârtie – nu a existat nicio consecință, niciun progres, la nivel practic. Apoi, nu trebuie pierdut din vedere că o reformă necesită oameni formați și pregătiți să o realizeze.

C.C.: De ce este la pământ educația în România? Cine e de vină?

E.V.: Prima vină o poartă familia – eu cred în importanța celor ”7 ani de acasă”. Contextul actual din societate este, de asemenea, de vină; mă refer aici la destrămarea familiilor, din cauza părinților care sunt forțați de condițiile materiale să opteze pentru munca în străinătate. Fără îndoială că următoarea vină o poartă școala, pe mai multe paliere: ”cooperarea” cu elevul, în sensul unei relativizări a autorității profesorului, dar și un relativism al actului educațional, care devine unul superficial, ce nu mai încurajează competiția. Profesorii au devenit tot mai necompetitivi, acreditându-se ideea că e o muncă ușoară, pe care orice neavenit poate să o facă; nu întâmplător elevii au ajuns să glumească pe seama unor astfel de profesori, despre care spun că, dacă la început repetau aceleași banalități la mai multe clase, din aceeași zi, acum s-a ajuns până acolo, încât, epuizându-se fulgerător, repetă același lucru de mai multe ori, în aceeași oră, la aceeași clasă. Această mediocritate crasă creează un vid în mintea și viața elevilor, ce este ocupat de televizor și calculator. Cam în acest fel au dispărut modelele, au dispărut valorile din spațiul educației, care a devenit unul precar.

”Niciodată nu mi-au plăcut funcțiile”

C.C.: Aveți și o anumită experiență administrativă, ceea ce e important de menționat, aveți o oarecare nostalgie a puterii administrative?

E.V.: Înainte de orice trebuie să vă spun că niciodată nu mi-au plăcut funcțiile; în 1968, nu mă anima dorința de putere administrativă, ci pasiunea teribilă de a educa, de a fi profesor. A existat, e adevărat, un context în care Adrian Gorun și Inspectoratul m-au convins să accept să-i fiu adjunct primului, spunându-mi-se că aș putea învăța de la el despre conducerea unei școli. Din păcate, nu am avut ce învăța, ba chiar aș fi învățat ce nu trebuie – superficialitatea administrativă, flexibilizarea normelor serioase, doar pentru a atinge anumite scopuri personale, etc. Mi-amintesc că, la momentul respectiv, Directorul A. Gorun avea probleme cu separarea educației de politică; fiind partizan al Partidului Alianța Civică, a devenit, la rându-i,  partizan al colegilor care erau activiști ai acestui partid la nivel local. Oricum, ca manager de instituție, îl găseam amuzant; îmi amintea de găina din povestirea lui Creangă – orice mică realizare o trâmbița zile în șir; numai găina din poveste oua o mărgică, dar cotcodăcea atât de gălăgios, de parcă ouase un bulgăre de aur.

În ceea ce privește flexibilizarea normelor legale din educație, mi-amintesc un caz legat de avantajarea unui membru al familiei sale: cum se acordau punctaje la restrângerea de activitate, ruda sa, fiind în competiție cu un alt cadru didactic, ce avea un punctaj superior, a primit un mic ajutor de la omul cu regulamentele, Adrian Gorun. Acesta a modificat regula în timpul jocului, ca să dea bine punctajul rudei sale. Ce este comic este că a inclus puncte în plus pentru persoanele care aveau soț sau soție în învățământ, astfel și-a atins scopul, prin introducerea înrudirilor din educație, ca avantaj.

Pe scurt, această atitudine a directorilor de a adapta legea la interesele lor personale este una veche și amuzantă!

”De la 4-5 premii la olimpiadele naționale, am ajuns ca, în anul 2011, să nu mai fie niciun astfel de olimpic”

C.C.: De ce absolvenții Dvs. buni și foarte buni merg la universități din țară și nu rămân să studieze la U.C.B.?

E.V.: U.C.B. are probleme la nivel de resursă umană; profesorii aduși în universitate, sau promovați pe grade nejustificat, sunt mult sub valoarea profesorilor de liceu. Elevii noștri au un șoc puternic când trec de la profesori care îi pregătesc pentru olimpiade naționale la profesorași de universitate, care nu ar face față vreodată la o competiție cu adevărații educatori din școlile încă foarte competitive din Gorj. Aici ar fi marea problemă a U.C.B. – strategia de resurse umane este una dezastruoasă, axată pe argumente clientelare și promovare a antiperformanței, a profesorilor de carton. Mă întreb cui servește această atitudine nocivă, cinică…

C.C.: Colegiul Național ”Spiru Haret” mai are olimpici naționali?

E.V.: Noi am fost în topul școlilor pedagogice din țară mult timp; am avut olimpici naționali la limba română, pedagogie, limbi străine și nu numai… Este la fel de adevărat că numărul olimpicilor a scăzut vertiginos, în ultimii ani. Mi – amintesc cu plăcere timpurile când aveam 4-5 olimpici la faza națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română, ba mai mult, se întorceau și cu premii de la acest concurs. De la aceste performanțe, am ajuns ca, în anul 2011, să nu mai fie niciun astfel de olimpic.

Predarea literaturii ca ”lectură creatoare”

C.C.: În ce fel vedeți rolul educației și al culturii în crearea unei societăți mai bune?

E.V.: Aș vedea educația preluând principii din planul întâlnirii înțelepte, auto-reglatoare – ca efect asupra individului – dintre umanismul lui Berdiaev și religie. Dacă umanismul pică în extreme, de tipul supraomului nietzscheian sau a colectivismului marxist, religia este cea care temperează un eventual exces al individului din direcția exacerbării umanismului, în forma orgoliului. Orgoliul uman este un păcat ce vine pe filiera unei concepții antropocentriste. Aș vedea educația, împrumutând această întâlnire înțeleaptă a extremelor care ne învață ceva esențial: împăcarea cu propriile noastre limite. Orgoliul devine superfluu, dacă individul își recunoaște, înțelept, limitele, adică omenescul din sine… Societatea devine mai bună când individul se recunoaște pe sine în celălalt, fără excese, fără orgolii, astfel fiind posibil dialogul, necesar într-o lume liberă, fără totalitarisme.

C.C.: Cum considerați că trebuie predată literatura?

Eugen Velican: Literatura este, deopotrivă, realitate și ficțiune. Lumile ficționale ne ajută să ne despovărăm de cenușiul vieții cotidiene, să deschidem o poartă spre o altă ordine a lucrurilor… Conceptul central al filosofiei mele a educației a fost mereu acela de lectură creatoare, am considerat operele ”deschise”. I-am făcut pe elevi să gândească, nu să memoreze, să devină cititori avizați, nu să– i ”vâre” pe scriitori în neîncăpătoare paturi procustiene.

Axiofobia, un concept ce descrie lașitatea și ipocrizia nocive ale managerilor din educație

C.C.: Există malpraxis în învățământ?

E.V.: Da! Dacă nu ar exista, nu ar pica atâția elevi la examenul de bacalaureat. Au fost cazuri de școli de unde nu a promovat niciun elev, cum altfel se poate explica?

C.C.: De ce este atâta confuzie la nivelul valorilor în România?

E.V.: Confuzia este din cauza și la nivelul modelelor. Oamenii cinstiți, corecți, serioși, buni profesioniști nu mai sunt apreciați; pe noua scară de  ”valori” se află ticăloșii, administratorii limitați intelectual și activiștii de partid. De aceea există și o evidentă frică de oamenii valoroși, dacă vreți, o violentă axiofobie. Nu mai există responsabilitate la nivelul managementului în educație; conducătorii din educație sunt toxici. Ei poartă o mare vină pentru că axiofobia antiperformantă a înlocuit strategia onestă, orientată spre valori.

C.C.: Vă enervează că județul Gorj este unul  nedezvoltat intelectual?

E.V.: Evident că da! Cred că unul dintre motive este încetățenitul nepotism frecvent, gros, nesimțit, devenit raison d’Etat aproape. Această mentalitate, fundamentată pe nepotism, este specifică societăților înapoiate; în Occident e considerată o formă de corupție, la noi doar o cutumă…

Din cauza nepotismului, mentalul colectiv preia o altă tară făcută necesară pentru a justifica starea de fapt: minciuna. Pentru a structura nepotismul, structurăm o realitate falsă, mincinoasă. Mi-amintesc ce zicea Leszek Kolakowski – ”minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”; noi, de fapt, în ce direcție vrem să mergem, mințindu-ne, fără regret, fără frică de viitor? Asta înseamnă nepotismul, un cert simbol al inculturii. Numai un sistem politic ticăloșit nu are nevoie de oamenii cinstiți și competenți.