În această viaţă, nu Hamlet, ci rolul de înger i se potriveşte

Interviu cu actorul Ion ALEXANDRESCU

Născut la 13 decembrie 1962, actorul Ion Alexandrescu este absolvent, din 1994, al Facultăţii de Teatru – secţia actorie a Universităţii „Ecologice” Bucureşti. A debutat în teatrul de amatori, iar din 1994 a devenit angajat al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu-Jiu. A jucat sute de roluri din dramaturgia universală, dintre premiile obţinute amintim: premiul şi trofeul „Elvira Godeanu” în 2003, pentru rolul Iordache din „D-ale Carnavalului” de I.L. Caragiale; premiul „Elvira Godeanu” în 2007, pentru regia unor spectacole pentru copii; premiul „Elvira Godeanu” în 2009, pentru cel mai bun rol secundar, Maestrul de ceremonii, din „Leonce şi Lena” de Georg Buchner. Este autorul proiectului „Arta dramatică în şcoală”, depus la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului în 1999 şi susţinut în martie 2000. De asemenea, este, din 1998, profesor de artă dramatică la Colegiul Naţional „Spiru Haret, iar din 2003 şi la Liceul de muzică şi arte plastice „Constantin Brăiloiu” Târgu-Jiu.

Dintotdeauna,  numele de familie a inclus litera  X

Alex Gregora: Prietene Ion Alexandrescu, acum e acum! Te afli la, cum se spune One Man Show. Cine eşti cu adevărat? Te rog să-ţi dai jos masca ori, dimpotrivă, să ţi-o pui…

Ion Alexandrescu: În primul rând, sunt pur-sânge gorjean, din comuna Băleşti, localitate lipită de Târgu-Jiu. Strămoşii mei, pe linie maternă sunt din satul Cârbeşti al comunei Drăguţeşti, de pe malul drept, iar pe linie paternă de pe malul stâng al Jiului.

-A.G.: Îndrăznesc să te întreb dacă nu cumva, pe la început,  numele neamului tău nu s-a scris cu cs, ca Alecsandri?

-I.A.: Din câte cunosc eu, x-ul a existat de la început, ca şi cum această literă ar fi una nobiliară, ca la Constantin Brâncuşi, cu i-ul de final. Înainte de a mă lăuda că sunt din neam de baştină din Gorj – poate de la Mircea cel Bătrân încoace, pe linie maternă – nu obosesc vreodată să spun că eu de fapt am fost împins în scenă de doamna Ligia Tilici, căreia noi îi spuneam doamna Baby. Dacă dânsa nu ar fi văzut în mine acea flacără, eu nefiind o fire prea comunicativă, nu ştiu ce aş fi făcut în viaţă. Poate aş fi lucrat în domeniul construcţiilor, aş fi ridicat case…

-A.G.: Mai observ eu, în acest context, că din cauza x-ului acela, numele îţi mai pare unul de… geometru.

-I.A.: E posibil. Să revin. La teatru am ajuns târziu, după armată. Am fost la artilerie antiaeriană. Îmi plăcea efortul fizic, dar nu căprăria… Primul meu spectacol vizionat, chiar nu de teatru, a fost cel de la căminul din comună, unde veneau iluzioniştii. Hai să zicem că m-ar fi atras atunci mirajul, dar…

La chefurile de altădată, mai la final, se cânta şi se recita poezie bună

-A.G.: Îmi amintesc şi eu de ei şi cred că erau ultimii oameni liberi din ţară, regimul de atunci lăsându-le o portiţă mică de supravieţuire, precum întreprinzătorii de astăzi. La mine, într-o mahala a Craiovei, a venit odată unul care a realizat un număr pe o sârmă dintre doi stâlpi înfipţi în nisip şi care, bineînţeles, nu au rezistat, iar ca să încaseze totuşi banii, şi-a făcut nişte coarne de drac în cap cu săpun. Un nene aproape bătrân care nu ştia unde să se ducă, dar libertatea şi-o dorea.

-I.A.: Aşa că, iluzioniştii au fost cei dintâi care m-au pus pe gânduri. Am fost dintre aceia care a fost ataşat de cântec. În copilărie cântam vocal, cred că de la patru ani, orice, muzică uşoară, populară. Aveau ai mei un pikup care era în funcţiune toată ziua. Nu ştiu nici acum cum puteam recunoaşte plăcile, cum le spuneam atunci, cu câte o anumită muzică, rudele fiind acolo, îmi comandau, pune cutare, eu care nu ştiam să citesc, totuşi repede-repede găseam ceea ce se dorea, poate le recunoşteam după poze, nu pot să-mi explic.

-A.G.: Aşa ţi-a început şi ţie aventura cunoaşterii, cu muzică şi rude puse pe glume?

-I.A.: Da, iar de multe ori ăia, ca să mă încerce, schimbau plăcile, le amestecau, eu, însă, eram de neînvins. Învăţasem şi muzica de pe plăci. O cântam, o fredonam, aveam o memorie foarte dezvoltată. Mai cântam şi când mă duceam la păscut cu vacile, până la 14 ani. Realizam acel One Man Show pe cântec. La propriu am continuat cu cântecul când am urmat cursurile Şcolii populare de artă din Târgu-Jiu, studiind chitara. Era perioada Cenaclului „Flacăra”, chitara era un fel de rachetă de tenis ca pe vremea campionilor Ilie Năstase şi Ion Ţiriac. Astăzi, tinerilor, le vine greu să realizeze faptul că pe la chefurile de altădată, mai la final, se cânta şi se recita poezie bună.

-A.G.: Ei, aş! Acum se termină altfel, probabil… ca în Europa.

-I.A.: Un vecin, Ilena Dodo, auzindu-mă cântând, mi-a observat, totodată, sensibilitatea şi m-a îndrumat către clasa de teatru. Aşa am ajuns la doamna Tilici. Aveam atunci mari complexe în comunicare. Recunosc că m-am lăsat cam greu convins, nu pentru că nu mi-aş fi dorit, dar eu făcând acest lucru, această meserie nobilă – chiar şi într-o trupă de amatori – parcă era o blasfemie. Fără să-mi dau seama că, mai mult decât cuvântul, nimic nu-ţi aduce starea de graţie interioară. Nu aveam atunci de unde să ştiu. Aparent eu nu credeam că voi putea să joc teatru.

Primul rol adevărat a fost Ianache, din „Gaiţele”

-A.G.: Până la urmă ai rostit, totuşi: ce ar fi dacă aş fi Harap-Alb?

-I.A.: Am avut o revelaţie de proporţie mare. Mă puteam exprima în cântec, mă regăseam. M-am regăsit, desigur, şi în lecturile teatrale. Primul rol a fost un judecător, un papă-lapte, din basmul „Codruţ cel năzdrăvan”, dramatizare a doamnei Ligia Tilici. Am descoperit atunci prima oară sfânta scândură a scenei…

-A.G.: La Casa de cultură a sindicatelor? Acolo. Uite, să îţi spun că zilele trecute, la televizor am urmărit un spectacol folcloric realizat pe aceeaşi scenă. La un moment dat a cântat un interpret  oşean, iar omul, ca să fie mai expresiv, a dorit să bată câţiva paşi pe ritmul muzicii sale. Camera de luat vederi, hop pe el!, observându-se bine-bine scândura aceea, roasă şi spartă, parcă gata să se frângă. Mi-am zis: chiar aşa, am ajuns să nu mai fim în stare de-o scândură?

-I.A.: E groaznic, într-adevăr! Să revin. Eu eram amator în acea vreme. Lucram, şi opt şi zece ore, veneam la repetiţie până la unu – două noaptea, iar a doua zi din nou la serviciu. Toţi făceam aşa. Teatrul de amatori are darul şi menirea de a stârni pasiunea scenei. Turnee nu prea am făcut, am avut însă un rol adevărat – Ianache – în „Gaiţele”, jucând alături de doamna Tilici. A urmat apoi un spectacol coupe.

Când vezi unde s-a ajuns, parcă începi să priveşti în urmă cu nostalgie

-A.G.: Erai tânăr, frumos şi nebun… Să  trecem repede peste acea perioadă. Când ai început să crezi în actualul teatru?

-I.A.: Nu cred că am detestat speranţa vreodată, nu cred că am înăbuşit-o. Totuşi, acum când vezi unde s-a ajuns, parcă începi să priveşti în urmă cu nostalgie. Toţi cei care am fost în jurul lui Marian Negrescu am sperat. Am făcut corp comun cu proiectul lui.

-A.G.: Marian Negrescu v-a povestit vreodată visul lui de a avea un teatru la Târgu-Jiu?

-I.A.: În perioada cât a fost doar regizor la Casa de cultură nu l-am prins. Am luat şi o mică pauză, când doamna Tilici a ieşit la pensie. Am lucrat cu Marian Negrescu, direct, de la absolvirea facultăţii, din 1994. Am terminat secţia de actorie a Universităţii Ecologice, la zi, la clasa profesorilor Cristian Munteanu şi Sorin Gheorghiu, luând lecţii şi de la Moţu Pitiş ori Radu Panamarenco, iar licenţa am dat-o la Institutul de teatru cu marii actori Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu. Visul lui Marian Negrescu – mai bine mai târziu decât niciodată – a devenit realitate

…Am strigat „Evrika”!

-A.G.: Să facem nişte paşi. S-a realizat teatrul cel nou… Când mergi în licee, printre adolescenţi, ţi se spune „Domnul”? Eu aşa cred, dintr-o experienţă proprie, sportivă, până la urmă. Eşti cu adevărat un domn al adolescenţilor şi tinerilor gorjeni. Cum a început aventura aceasta cu învăţământul?

-I.A.: Da, într-un fel mi se spune… La o citire atentă a istoriei teatrului românesc, am descoperit că în şcoala noastră au existat iniţiative teatrale încă de la sfârşitul de secol şaptesprezece. Aşa m-a cucerit ideea că teatrele naţionale au fost înfiinţate la iniţiativa dascălilor, profesorilor, cu elevii lor. Teatrul şcolar a fost de mare valoare în ţara noastră. Dascălii de pe vremuri au avut o dorinţă de a imita, poate, trupele străine care veneau în ţară, dar mai ales de a juca teatru şi în limba română. M-a emoţionat şi faptul că înfiinţarea teatrelor naţionale s-a datorat unei iniţiative venite din şcoală. În zilele noastre, facem o paralelă, m-a frapat faptul că în teatru ponderea este a tineretului. Se observa asta şi înainte de revoluţie, când elevii erau aduşi în sălile de spectacole într-un mod cam… neortodox. Cei care mai veneau după 1989 nu ştiau să aprecieze actul artistic. Vina era a ambelor tabere. Şi parcă, deodată, eu am strigat „Evrika”, iată ceea ce trebuie să realizez! Din dorinţa de a înţelege lucrurile, mi-am dat seama că tinerii spectatori nu aveau nicio vină. Pentru ei era un cadru  de neînţeles, familia era şi ea nepregătită.

-A.G.: Când ai început să mergi în şcoli ca să predai arta dramatică, din cauza metehnelor profesorale, nu te-ai simţit ca un ghimpe de Bărăgan pe acolo?

-I.A.: Ai zis bine ca un fel de ghimpe, iată, ce vrea şi ăsta, dar, uşor-uşor, s-a descoperit nevoia de a se întoarce la teatru a tinerilor, până s-a propus ca materie. S-a născut acest proiect tocmai datorită relaţiei cu profesorii, unii, totuşi, de bună credinţă, altfel cum! Proiectul acesta a început de prin 1995. Totdeauna aliatul meu în această întreprindere a fost elevul, ca viitor iubitor al teatrului.

„Arta dramatică – cenuşereasă la sfârşit de mileniu, sau poate nu

-A.G.: Construcţia noului Teatru Dramatic „Elvira Godeanu” se afla doar în faza de proiect, nu-i aşa?

-I.A.: Evident. Ne propusesem să ridicăm în paralel edificiul şi publicul necesar. Proiectul s-a realizat pe doi piloni. Marian Negrescu, ca actor al naţionalului craiovean, a fost peste tot în lume, iar la fiecare întoarcere ne povestea cum este dincolo. Nu aş fi început acest generos proiect dacă nu aş fi încasat şi nu aş fi fost îmbibat cu ceea ce se întâmpla în lumea largă.

-A.G.: Să înţeleg că Marian Negrescu se întorcea din Argentina, de exemplu, din turneu, şi venea să te întrebe ce-ţi mai fac grupele de copii?

-I.A.: Nu. Povestea ce se întâmplă în… Argentina. De fapt, exemplul cel mai bun ni-l dădea din Anglia. Al doilea pilon a fost doamna profesor universitar doctor Ileana Berlogea, care ne-a încurajat în acest sens, fiind chiar coordonatoarea proiectului ce a ajuns pe masa ministrului educaţiei în anul 1999. L-am numit „Arta dramatică – cenuşăreasă la sfârşit de mileniu sau poate nu”. Încorpora acea bucăţică de speranţă de care vorbeam mai înainte. Doamna Ileana Berlogea îşi dorea să realizăm şi o legătură între ministerele Culturii şi Educaţiei, pentru că un pact comun al celor două ministere putea să deschidă porţile mai larg ale şcolilor. Poate pe viitor. Am început, oficial, cursurile la Colegiul Naţional „Spiru Haret” din Târgu-Jiu. Până atunci am umblat de nebuni prin şcoli, mai mult în afara ariei curriculare şi în afara orelor de curs. Deci, în 1999, singurul care a citit proiectul nostru a fost domnul profesor Gheorghe Gorun, director al colegiului amintit. A aprobat atunci domnul director să fie introdusă în aria curriculară, opţional, arta dramatică. Peste doi ani s-a introdus în trunchiul comun şi coregrafia.  În anul şcolar 2003 – 2004 aveam pe 11 clase care studiau arta dramatică.

Aproape jumătate dintre actorii teatrului au devenit şi profesori

-A.G.: Iar astăzi aţi preluat controlul, precum albinele sud-africane s-au întins în America de Sud. Să-mi fie iertată comparaţia, dar am dorit să scot în evidenţă că voi şi produceţi… miere.

-I.A.: Avem zece actori care lucrează în şcoli şi predau arta dramatică, dar cel mai important este faptul că în 2004 s-a înfiinţat clasa de „arta actorului” în liceul vocaţional, Liceul de muzică şi arte plastice „Constantin Brăiloiu”. Avem în oraş profesori-actori cu grade şi definitivate luate. Aproape jumătate dintre actorii teatrului au devenit şi profesori. În ţară există cam douăzeci şi cinci profesori -actori.

-A.G.: Să înţeleg faptul că, anual, aproximativ 250 – 300  de elevi studiază arta dramatică?

-I.A.: Desigur. În 2007 am făcut un calcul cam cu câţi elevi am lucrat, primind şi un premiu, iar eu am ajuns la o mie cu care am lucrat doar eu.

-A.G.: Iar la institutele de teatru au fost admişi…?

Această evidenţă o ţine domnul director. L-am auzit de nouăsprezece elevi care au îmbrăţişat această profesiune.

-A.G.: Câţi s-au întors?

-I.A.: Nu s-au întors. Eu le spun un lucru: acolo unde merg, unde învaţă, la acea universitate, în acel oraş, să aibă sentimentul că pot cuceri. Întoarcerea o să fie o dată cu succesul. E bine să ai sentimentul că ţi-ai câştigat dreptul de a juca peste tot şi, desigur, şi la tine acasă.

În „Vărul Shakespeare”, actorul Marian Negrescu a jucat un personaj fabulos

-A.G.: Îţi propun să devii nostalgii şi să îţi aduci aminte când l-ai întâlnit pe Marian Negrescu.

-I.A.: Îmi aduc bine aminte de prima întâlnire. A fost în 1990, când trupa craioveană a jucat la Târgu-Jiu „Vărul Shakespeare”, unde actorul Marian Negrescu a avut un rol deosebit. Primul curs de actorie, să-l numesc aşa, mi l-a ţinut într-o cabină a Teatrului Naţional din Bucureşti, după ce jucase tot în spectacolul amintit, în care dumnealui prestase pe aplauze la scenă deschisă, un fabulos personaj, Bătrânul, venit la Shakespeare acasă, că el le ştia pe ale lui. Am mers la cabină să-l felicit, el având încă machiajul pe el, iar eu cu ale mele, să-l întreb, cum e domnule cu… Nu înţelegeam cum e cu trăirea. A uitat de machiaj, a uitat de tot şi mi-a explicat cum e starea lăuntrică. Cum voi putea să uit vreodată?

Poate ai să mă crezi nebun. Eu îl simt pe Brâncuşi în oraş

-A.G.: Noi toţi, din Gorj, avem pusă o amprentă, a lui Brâncuşi. Ce poţi să-mi spui, te apasă, te onorează?

-I.A.: Dacă-ţi spun, poate ai să mă crezi nebun. Eu îl simt pe Brâncuşi în oraş. Îi simt hălăduirea, despre care am auzit, că umbla dintr-o margine a oraşului la alta, de la nord la sud, de la est la vest, ca să găsească… spaţiul. Simt că el se află şi acum într-o continuă căutare. Simt că el caută prin noi.

-A.G.: Apreciez sinceritatea ta, căci vine dintr-un loc minunat, de la omul de teatru Ion Alexandrescu, care ar trebui ca în această viaţă să joace, nu Hamlet, ci rolul de înger ce i se potriveşte. Mulţumesc pentru interviu şi Doamne-ajută!