Maestrul Viorel GÂRBACIU: „Mischie l-a susținut pe Varia”

“Nicolae Mischie mi-a solicitat imperativ să sistez lucrările de restaurare ale Coloanei, până vine domnul profesor Radu Varia cu echipa lui de specialişti”

Partea bună a firii

-Alex Gregora: Cioca-boca, cioca-boca! Bine v-am găsit, domnule Viorel Gârbaciu. Bucuros de oaspetele Alex Gregora la Curtea cu prieteni?

-Viorel Gârbaciu: Dacă tot nu m-ai onorat vreodată la emisiunea ce am realizat-o la radio, măcar simbolic şi tot eşti bine-venit, şi te salut cu drag.

-A.G.: Domnule director al Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu, ca să nu avem vorbe vis-a-vis de persoana omului de cultură Viorel Gârbaciu, vă redau o notă GORJNEWS,  din 15 aprilie 2010 : Ion Călinoiu şi Vasile Râbu au scos la mezat până şi postul de director al Şcolii Populare de Artă, cu toate că Viorel Gârbaciu este lipit de această instituţie ca marca de scrisoare. Practic, a  recreat instituţia, un ansamblu folcloric redutabil, un festival naţional de folk şi multe altele. Gârbaciu însuşi a ajuns o instituţie în care, când intri, trebuie să te ştergi la gură şi pe picioare. Totuşi, o comisie alcătuită din băieţi după chipul şi asemănarea lui Vasile Râbu nu i-a dat notă de trecere la proiectul de management prezentat. Creatorii de cultură se nasc o dată pentru totdeauna, ticăloşii ne oferă periodic dovezi că sunt ticăloşi. Directorul publicaţiei amintite şi din partea căreia vă solicit interviul, în tot acest timp, nu s-a dezis de cele scrise în urmă cu doi ani. Dumneavoastră aţi început să consideraţi că GORJNEWS vă este altceva decât… partener cultural?

-V.G.: Nu. Câtuşi de puţin. În ciuda unei animozităţi iscate, aş zice, copilăreşte. Am învăţat de la viaţă faptul că trebuie să iau întotdeauna partea bună a firii din oameni şi să încerc să ignor, pe cât se poate, partea mai buţin bună sau care, pur şi simplu, nu-ţi convine. Astfel, încât, spun că nu am acum niciun fel de resentimente.

Şcoala Populară – cea mai mare instituţie de acest gen din ţară

-A.G.: În aceste condiţii, adică stabilind de la început ceea ce era de stabilit, cred că e cazul să aflăm: ce mai aveţi prin… gospodărie?

-V.G.: Multe, multe. Instituţia aceasta a ajuns un fel de colos, fiind vreo cinci în una singură. Despre unele părţi ale ei s-a spus mai sus, eu mai adaug şi teatrul profesionist pentru copii – primul din istoria Gorjului, după tentativa mea personală de la începutul anilor ‘90, adaug orchestra de muzică de cameră care susţine a şaptea stagiune – având multe probleme, pe care, sperăm, că le vom depăşi… Avem deja 317 proiecte culturale, numărate bob cu bob, 8 programe culturale, din absolut toate domeniile, de la educaţia permanentă, învăţământul artistic netradiţional, până la teatrul de păpuşi, muzică simfonică, muzică populară, muzică uşoară, artă plastică, artă populară tradiţională, datini şi obiceiuri. Avem o extindere extraordinară şi o răspândire deosebită, iată, în 38 de secţii externe, în tot atâtea localităţi ale judeţului, în afară de sediul central din Târgu-Jiu. Una peste alta, de departe este cea mai mare instituţie de acest gen din ţară şi mă îngrozesc gândindu-mă la ceea ce îl aşteaptă pe succesorul meu, atunci când mă voi pensiona.

-A.G.: Câţi angajaţi aveţi?

-V.G.: 41 de posturi cu norme de bază, 100 la ceea ce se cheamă contracte cu timp parţial de muncă, fosta plată cu ora, încă vreo 40 cu contracte pe baza Legii drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, avem 7 cazuri de angajaţi temporar, pe bază de convenţie civilă. Cursanţi, la începutul acestui an, aveam 1885 de elevi, aproape jumătate ca plătitori de taxe. Însă, potrivit strategiei culturale a judeţului, a Ministerului Culturii şi chiar a instituţiei, sunt şi secţii scutite de taxe, şi mă refer aici la ansamblurile de datini şi obiceiuri, la meşteşugurile tradiţionale, de asemenea scutite de taxe, la instrumentele populare vechi, pe cale de dispariţie. Nimeni nu se mai înghesuie să înveţe, de exemplu, muzica la ţambal sau contrabas, când orga electronică este atotstăpână şi care, de 30 – 40 de ani, încearcă să distrugă –  posibil să se întâmple cândva ! – pur şi simplu muzica populară.

Nu mă leg de statui

-A.G.: Ca o paranteză, ştiu că în oraşul Novaci era o Casă de Cultură...

-V.G.: La Novaci de ani de zile nu se mai întâmplă absolut nimic în plan cultural, dacă nu socotim manifestarea tradiţională privind urcatul oilor la munte. Nu mai există Casa de Cultură.

-A.G.: Dar statuia oficialului comunist Grigore Preoteasa se mai păstrează?

-V.G.: Nu mă leg de statui. Oricum, pentru faptul că nu mai există Casa de Cultură nimeni nu merită statuie. Este, totuşi, acolo un om absolut extraordinar, doamna profesoară Daciana Ungureanu, care face lucruri absolut minunate cu copiii, pe linia artei decorative, fiind şi proaspăt absolvent al Facultăţii de Arte de la Târgu-Jiu. Chiar şi lucrările expuse în acest birou sunt realizate la Novaci. Un oraş care decenii de-a rândul a iradiat lumină, pur şi simplu.

Moştenirea lăsată de Brâncuşi,  pentru mulţi –  o adevărată afacere

-A.G.: Maestre Viorel Gârbaciu, sub directoratul dumneavoastră la Inspectoratul Judeţean pentru Cultură s-a finalizat restaurarea Coloanei fără sfârşit. Sunteţi omul care a îngrijit una din rănile create de contemporani genialului sculptor. Ne puteţi spune, în sinteză, ce s-a întâmplat în spatele uşilor închise?

-V.G.: Pentru mulţi dintre „prietenii” lui Brâncuşi, dar şi ai artei româneşti, situaţia fabuloasei moşteniri brâncuşiene de la Târgu-Jiu, şi mai precis restaurarea operelor componente Ansamblului Monumental Calea Eroilor, au devenit în decursul anilor o adevărată afacere. S-a lucrat fără niciun scrupul şi fără niciun pic de înţelegere, de apreciere, de preţuire pentru Constantin Brâncuşi. Când am venit la conducerea Inspectoratului Judeţean pentru Cultură, în 1997, la 1 aprilie, lucrurile erau deja „aranjate”: Coloana era pusă la pământ, modulele adăpostite în nişte containere şi aşa au stat din septembrie 1996 până în preajma zilei de 17 decembrie 2000 când, în prezenţa reprezentanţilor Ministerului Culturii, Fondului Mondial al Monumentelor, Băncii Mondiale, mitropolitului Olteniei, Episcop al Craiovei, Înalt Prea-Sfinţia-Sa Teofan, unei mulţimi de oameni, s-a sărbătorit în parcul Coloanei reverticalizarea acestei minuni.

-A.G.: Pentru această realizare era necesar să intraţi în consonanţă cu ministrul Ion Caramitru. Cum s-a întâmplat?

-V.G.: Era clar atunci că se înfruntau două tabere, ce luptau cumplit. Pe de-o parte, cea a lui Radu Varia, cu echipa lui de specialişti, şi nu trebuie folosite ghilimelele, de directori ai unor instituţii de cercetări, metalurgice, de coroziune, tot felul de institute ştiinţifice, repet, toţi directorii, deveniţi colaboratori plătiţi ai Fundaţiilor Internaţionale ale lui Radu Varia, şi care, într-un cor de tragedie antică, prevesteau grabnica prăbuşire a Coloanei fără de sfârşit, pentru că stâlpul central era totalmente compromis. În consecinţă, trebuiau făcute intervenţii imediate şi profunde, adică trebuia schimbat pilonul central pe care se înşirau modulele.

Un sculptor din Iaşi a învins specialiştii lui Radu Varia

-A.G.: În acest cor a existat şi un gorjean. Se spune că Ion Mocioi a afirmat prima oară, într-o publicaţiei centrală, în ce mare pericol se afla Coloana Infinitului.

-V.G.: E adevărat. Dar eu vorbeam de alţi oameni cu greutate care dădeau argumente ce aveau şi greutate, potrivit specializărilor… Şi cealaltă echipă, formată din cunoscători ai operei brâncuşiene de renume, în frunte cu regretatul Barbu Brezianu, Sorana Georgescu-Gorjan, Nina Stănculescu, Dumitru Daba, Doina Frumuşelu grupată în jurul revistei „Brâncuşi” a regretatului Nicolae Diaconu. Ei bine, cum spuneam, argumente pro şi contra zburau la tot pasul, şi atunci, ministrul Ion Caramitru s-a hotărât să vină la Târgu-Jiu, dar nu singur, ci însoţit de cele două galerii. A organizat o consultare ad-hoc, lângă stâlpul Coloanei. După ce au vorbit câţiva oameni ai domnului Radu Varia, acesta nefiind prezent, în scenă a intrat un sculptor ieşean – al cărui nume îmi pare rău că nu îl ştiu – ce era şi specialist restaurator de artă, care s-a aşezat gospodăreşte, a desfăcut trusa specifică, a scos o mică perie de sârmă foarte fină şi s-a năpustit asupra stâlpului central, acolo unde, cu câteva minute înainte, se reclamaseră a fi pete îngrozitoare de rugină şi aşa mai departe. Cu migală şi cu grijă, omul a început să lucreze, să folosească uşor peria. Deodată, stupoare! A dispărut toată mâzga aceea urâtă, lăsând să se vadă roşul portocaliu al miniului de plumb cu care fusese acoperit stâlpul. Nici măcar nu era rugină acolo, doar praf şi mâzgă.

-A.G.: Specialiştii cei mari spunea de nişte găleţi pline cu rugina adunată.

-V.G.: Nimic, domnule, nimic! Dacă până atunci şi eu aveam îndoieli, deodată m-am convins că stâlpul era în bună-stare. Vreau să repet: în echipa lui Radu Varia se afla toată floarea ce vestită a specialiştilor, numai din institute de cercetare, unele ale Academiei Române. Şi atunci, pe loc, fără să rostească, Ion Caramitru a luat hotărârea de restaurare a Coloanei fără înlocuirea stâlpului. Aşa a rămas până la final.

Meciuri cu Nicolae Mischie…

-A.G.: Chiar şi de aici încolo nu s-a păşit doar pe alei cu… petale de flori…

-V.G.: Desigur, desigur. Eu chiar am avut nişte meciuri cu Nicolae Mischie, preşedintele de atunci al Consiliului Judeţean Gorj. Unul s-a petrecut, ţin minte, în 8 decembrie 2000. M-a chemat în biroul lui, unde mai erau comandantul de la Jandarmerie, un adjunct de la inspectoratul de poliţie, şeful Gardienilor Publici, şi mi-a solicitat imperativ să sistez lucrările de restaurare ale Coloanei, până vine domnul profesor Radu Varia cu echipa lui de specialişti. I-am spus foarte calm că eu sunt reprezentantul Ministerului Culturii în acest judeţ şi că pentru restaurarea Ansamblului Monumental răspunderea este la Bucureşti. Fireşte, Nicolae Mischie a avut o izbucnire nervoasă, m-a ameninţat că nici eu, nici soţia, nici copii, nu vom mai avea servici în Gorj.

-A.G.: Ce aţi făcut în continuare?

-V.G.: L-am informat, telefonic, pe Ion Caramitru, care s-a hotărât să nu mai plece la Paris, unde era aşteptat, şi a rămas în ţară, iar în duminca în care s-au desfăşurat alegerile pentru turul doi al prezidenţialelor au şi reînceput în forţă lucrările de remantelare a modulelor Coloanei pe axul restaurat impecabil. Au lucrat firmele Turbomecanica şi Plasma Jet, aceasta din urmă având un administrator ce îşi avea originile în Gorj. N-am să uit însă că Nicolae Mischie mi-a făcut-o la un moment dat. În ce sens? S-a convenit ca masa festivă ce se organiza la finalul lucrărilor să cadă în sarcina lui. Însă, cu o jumătate de oră înainte de festivităţi, am dat un telefon la restaurantul unde trebuia să aibă loc masa aceea, iar patronul mi-a spus că el nu ştia nimic. Am rămas stupefiat. Până la urmă s-a rezolvat, colaborând foarte bine cu domnul Florin Cîrciumaru, primarul municipiului Târgu-Jiu. Am preîntâmpinat o catastrofă, una mică…

Cred cu tărie că gorjenii n-au fost implicaţi  în planurile acelea obscure

-A.G.: Cert e, şi acest lucru l-am văzut într-un film foarte bine realizat de Andi Popescu, că la prima dezasamblare a Coloanei realizată de către providenţialul domn Varia, Nicolae Mischie, acest Dincă Schilleru al Gorjului, se afla în preajma îngerului… exterminator. Se bucurau cu toţii, uite, domnule, ce am făcut noi, am umblat la Brâncuşi!

-V.G.: Cred cu tărie că dintre gorjenii noştri nici unul n-a fost implicat în planurile acelea obscure. Poate doar din naivitate şi din bună-credinţă sau din spirit subaltern, pentru că era clar atunci cum, în timpul unei conferinţe de presă, Nicolae Mischie fusese sunat de la Cotroceni şi rugat să intervină, adică să vină domnul profesor Varia, să vadă că sunt probleme şi să nu ne batem joc de Brâncuşi…

-A.G.Iar ceea ce s-a întâmplat după ce nu aţi mai fost director, vă dă o stare de deplină mulţumire?

-V.G.: N-aş zice. În privinţa aleilor, din păcate, atunci eu nu mai eram director la Inspectoratul pentru Cultură. Dar, iarăşi spun, nu noi, gorjenii, suntem de vină, lucrările ţinând de Ministerul Culturii, iar Brâncuşi continuând să fie o afacere. Iar pavimentul, o fi bun în alte condiţii climatice, nu în acelea de la noi. Să nu uităm o şi mai mare gugumănie, cu privire la culoarea pavimentului, care este destul de apropiată de substanţa operelor de piatră, dispărând contrastul obligatoriu pentru a le scoate în evidenţă.

Suntem mari făuritori de… planuri măiestre

-A.G.: Numai mocirlă, să mergem acum să vedem, câtă mocirlă este pe alei!

-V.G.: Să ne şi aducem aminte cum arăta Masa Tăcerii atunci când avea de jur-împrejur iarba verde… de acasă şi cum apare acum.

-A.G.: Ca o piramidă în pustiul de nisip. Este uitată acolo. Va ajunge, în următorii ani, Târgu-Jiul o casă bună pentru Ansamblul Monumental Brâncuşi? Va ajunge o cetate care să merite capodopera genialului sculptor şi să înceteze a o mai sufoca şi a se mai “dezvolta” împotriva ei?

-V.G.: Îmi doresc să ajungă. Lucrurile se mişcă totuşi, încet, puţin vizibil, dar se mişcă. În primul rând, totul pleacă şi de la firea noastră, a gorjenilor, de la împăraţi la oamenii de rând, pentru că avem noi găunoşenia asta puturoasă şi păcătoasă şi numai suficienţă. Iar, ce este mai tragic şi mai tragic, este faptul că suntem mari făuritori de… planuri măiestre. În privinţa înhămării la treabă… Moştenirea brâncuşiană de la Târgu-Jiu ar trebui nu doar să impună, dar să şi aducă belşug şi fericire locuitorilor.

În politică – să fii pragmatic peste fire

-A.G.: Despre care dintre creatorii gorjeni contemporani se va mai vorbi în literatura română peste 50 de ani?

-V.G.: Cumplit de grea întrebarea. Pentru că nu pot să nu recunosc faptul că aici intervine subiectivismul meu, ţinând cont de faptul că mie îmi sunt dragi toţi poeţii Gorjului. Eu cred că există destule valori în cultura gorjeană, există oameni care au lăsat dâre de lumină ce se mai văd. Să lăsăm timpul ca să cearnă.

-A.G.: Să trecem la altă întrebare, că nu de duşmani printre ai noştri avem nevoie. Aţi fost mulţi ani în politică, înţeleg că nu mai sunteţi. De ce nu rezistă oamenii de cultură printre politicienii acestui judeţ?

-V.G.: Am fost vicepreşedinte al organizaţiei judeţene Gorj a Partidului Naţional Liberal. Mi-au trebuit vreo cincisprezece ani ca să îmi dau seama că nu sunt făcut pentru politică, unde trebuie să dai dovadă de pragmatism peste fire, altminteri n-ai ce căuta acolo. Tebuie să ştii să calci pe cadavre, obligatoriu, pentru ca să îţi realizezi interesul politic. Să ştii să loveşti fără milă…

Nu mă consider un om liber

-A.G.: Astăzi, Gorjul duce lipsă cel mai mult de oameni liberi. Cum şi de ce s-a ajuns aici? Ce destin, ce traseu poate avea un ţinut fără oameni liberi?

-V.G.: Acel destin pe care l-au avut, cu rare excepţii, dintotdeauna, provinciile româneşti. În asta nu trebuie văzut altceva decât secretul dăinuirii noastre… Eu însă nu mă consider liber. Să mă explic: nu mă tem de cineva cu adevărat, de nimeni şi de nimic, doar că este satul mic, Gorjul!, fiecare se cunoaşte cu fiecare, şi poate dintr-un sentiment de jenă, stupidă, recunosc, nu găsesc tăria să spun ca un om liber cuiva să se ducă în paşte…

-A.G.: Sunteţi un om de cultură cu substanţă al Gorjului. Cât de mult vă implicaţi în spaţiul public?

-V.G.: Dintodeauna m-am implicat în spaţiul public şi am făcut-o cu drag pentru că îmi sunt dragi gorjenii. Am făcut multe prostii în viaţă, iar una dintre ele este aceea că m-am risipit în mult prea multe activităţi. De multe ori simt un regret amarnic pentru faptul că n-am rămas asemeni unor colegi de-ai mei, mulţi prieteni. Că n-am rămas în faţa colii de hârtie, să scriu mai mult de două-trei poeme pe an, negăsind răgazul şi neavând liniştea interioară…

A.G.: Mulţumesc şi Doamne-ajută.