PICTORIŢA MARIANGEL MIMI VLĂDULESCU – ULTIMA STUDENTĂ A LUI CIUCURENCU

Pe strada Primăverii din Târgu-Jiu, într-o casă mărginaşă şi nefinalizată, s-a aciuat, la nişte rude îndepărtate, pictoriţa Mariangel Mimi Vlădulescu (n.1946). A studiat pictura la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” Bucureşti, între 1967 – 1973, absolvind la clasa profesorului Alexandru Ciucurencu (n.1903 –m.1977). A participat la toate expoziţiile omagiale, oficiale de stat, anuale, bianuale, republicane începând cu anul 1974, organizate în Bucureşti. Căminul Artei, Avant-Post, Bankcoop, Teatrul Mic etc. i-au găzduit expoziţii personale, începând cu anul 1977, până în 1993. A expus, de asemenea, în străinătate, lucrările fiindu-i cumpărate în Franţa, Germania, Finlanda, Italia, Danemarca, Canada, SUA, Israel, Belgia, Anglia. Este membră a Uniunii Artiştilor Profesionişti în domeniul Artelor Vizuale – U.A.P.R.

“Mama m-a născut când se deplasa cu bicicleta”

Alex Gregora: Stimată doamnă Mariangel Mimi Vlădulescu, aş începe cu un prim fragment al unei cronici aparţinând criticului de artă Dan Grigorescu: ”În arta Mariangelei Vlădulescu se desluşeşte o constantă aspiraţie la descoperirea poeziei ce dă înţeles întregii lumi care îl înconjoară pe artist. În fiecare înfăţişare a naturii, în priveliştile învăluite într-un abur transparent, luminat de soare, în ţărmurile de mare în preajma cărora stau, tăcute, casele acoperite cu olane, cu obiectele  din imediata apropiere, ea regăseşte aceleaşi temeiuri ale unei bucurii juvenile ce constituie substanţa însăşi a atitudinii sale poetice. Şi-a ales un drum greu, deloc ferit de capcane: arta ei năzuieşte la împlinirea unei sinteze complexe a desenului şi a culorii, într-o imagine unitară, aşa cum au realizat, cu gravă conştiinţă a semnificaţiilor actului artistic, cei pe care ea îi socoteşte modelele ei de totdeauna.”  Pentru cititorii GORJNEWS, vă rog să vă  ziceţi întâi mica istorie.

Mariangel Mimi Vlădulescu: De loc sau de viţă străbună – părinţi, bunici, străbunici şi ce-o urma în trecut –  eu sunt din Gorj. Unii de-ai mei sunt din Roşia de Amaradia, alţii din Târgu-Jiu, din zonele apropiate municipiului. Însă tatăl meu era ofiţer de armată şi la ordin se muta dintr-un loc în altul. El avea o bunică în cartierul Petreşti-Vărsături, căsătorită cu un preot. La un moment dat, pe tata l-au trimis cu serviciul în localitatea Salcia, din judeţul Mehedinţi. Pe mine mama m-a născut însă pe drum, în localitatea Rogova, când se deplasa cu bicicleta la tata. Iar din cauza serviciului tatei, revin şi spun, am fost tot pe drum-pe drum, la Bârlad, la Turnu-Severin şi în alte localităţi, mama fiind cadru didactic.

A.G.: Cu trăistuţa cu cărţi de şcoală pe unde v-aţi plimbat?

-M.M.V.: Am făcut-o şcoală întâi la Baia Mare, pe unde a fost trimis tata în misiune. Acolo am stat până în 1960. A urmat o scurtă perioadă de Târgu-Jiu, după care m-am stabilit în Bucureşti, până în 1999.

A.G.: Cealaltă bunică era tot gorjeancă?

-M.M.V.: Bunica din partea mamei era din Roşia de Amaradia. În Petreşti-Vărsături trăiau o bunică şi o străbunică ale tatei, am mai spus…

A.G.: În Bucureşti, bănuiesc eu, aţi urmat clasele liceale?

-M.M.V.: Am absolvit Liceul “Gheorghe Lazăr”…

“Îmi doream să iau cu mine toate animăluţele”

A.G.: Întâlnirea cu pictura însă a fost în altă parte, cu siguranţă?

-M.M.V.: De mică desenam. Dacă tot nu aveam aparat de fotografiat, îmi doream să iau cu mine toate animăluţele din jur. Toate, viţei, purcei, boboci de raţă, pui de găină, de curcă, tot. Şi de aceea am fost nevoită să le desenez. Îmi aduc aminte cum pândeam un viţel acolo, la Roşia de Amaradia, ce nu stătea locului. Uneori se juca, se culca hoţeşte, însă când mă apropiam se ridica şi fugea. Se ducea în grajd, unde era întuneric şi eu nu-l puteam privi. L-am desenat din memorie, perfect, fotografic, cu creionul negru pe hârtie, mirându-se toţi din jurul meu. L-am păstrat mult timp, ca pe-un bun drag. La Baia Mare aveam obiceiul să privesc pe geam ploaia, lumea ce se mişca alert. Pe urmă mi-a plăcut teatrul, am fost interesată să pun în scenă piese de teatru. Profesoara mea a intrat în joc şi m-a distribuit în rolul mamei, în piesa lui Maxim Gorki. Erau ruşii în ţară atunci…

A.G.: Să înţeleg acum faptul că aţi învăţat limba rusă cântând?

-M.M.V.: Aşa… Am dat şi bacalaureatul tot la rusă, limbă ce mi s-a părut uşoară. O ştiu încă foarte bine…

A.G.: După care aţi urmat cursurile Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” ?

-M.M.V.: Acolo am fost favorita maestrului Ciucurencu. Aş spune chiar… ultima favorită, după noi, după generaţia noastră de studenţi domnia-sa pensionându-se. Chiar dacă eu nu trecusem printr-un liceu de artă, eram foarte interesată şi preocupată să învăţ. Compoziţia nu se învaţă… ori, dacă se învaţă, se învaţă foarte greu. Iar Alexandru Ciucurencu era pictorul naturii statice, al portretelor –vezi Ana Ipătescu şi altele. Un foarte bun colorist. A urmat el însuşi câţiva ani de facultate la Paris avându-l mentor pe Andre Lhote, care era cubist. A luat din capitala mondială a artei foarte multe, de la pictura modernă a pornit să creeze el şi să le dea impuls şi altora.

“Să ţineţi cont de faptul că omul nu este umflat cu aer”

A.G.: V-a fost maestru cu adevărat! Observ asta după cum vă grăbiţi să spuneţi…

-M.M.V.: Ciucurencu ne punea să surprindem caracterul  modelelor, a celor ce ne pozau. Caracterul personajului, dacă este înalt şi subţire, dacă este scund, dacă are faţa aşa… În afară de asta, el ţine foarte mult la anatomie. Şi ne tot spunea: să vă uitaţi mereu la ecorşeuri, studiaţi anatomia – iar noi studiam anatomia. Ne mai spunea: să ţineţi cont de faptul că omul nu este umflat cu aer, are musculatură, tendoane, schelet şi multă carne; iată de unde vine caracterul personajului. Şcoala de desen de la institut era impecabilă, iar, în afară de asta, Ciucurencu urma culoarea, el ţinea la culoare. Sunt două secrete mari de compoziţie. Nu le învăţaţi, nu le găsiţi uşor. Este geometria secretă a pictorului. Când compune un tablou, pictorul ţine cont de la început de nişte elemente, linii, cuburi, ca să împagineze personajele…

A.G.: Să ne întoarcem la Ciucurencu cel de fiecare zi.

-M.M.V.: A fost şi rector pe vremea aceea. Era însă bolnav de cancer la prostată şi, după generaţia noastră, n-a mai dorit să continue. Era însă foarte echilibrat, foarte calm, foarte liniştit…

A.G.: Părea marcat de regimul comunist ce se instaurase în forţă?

-M.M.V.: El nu se arăta afectat de ideologia comunistă… Chiar aşa, pe vremurile acelea juriile de acceptare a lucrărilor pentru expoziţii aveau 99 de activişti şi un singur specialist. Totdeauna era aleasă arta, nu puteai face orice pe pânză ca act creator. Erau impuse de multe ori tematici, se respectau sau nu, însă nu era vreo condiţionare ca să-l pictezi pe Ceauşescu. Au fost câţiva…

A.G.: Maestrul dumneavoastră, Ciucurencu, era darnic?

-M.M.V.: Dăruia de multe ori, însă tablourile date le mai şi solicita înapoi, ca să mai lucreze la ele…

“Corneliu Baba era foarte clasic, figurativ extrem”

A.G.:Ce profesori mai erau în institut?

-M.M.V.: Unul era Corneliu Baba, ce avea şi el studenţi atunci şi care l-a urmat pe maestrul Ciucurencu… Baba era foarte clasic, figurativ extrem, iar Ciucurencu înclinat mai mult către geometrie, cubism, însă foarte colorat. Pe când Baba nu era colorat şi ţinea cont de la clasici şi de la neorealişti de culorile în care uneori chiar se punea bitum şi se înegreau. Aţi văzut pictura lui Mişu Popp de aici din Târgu-Jiu, de pe biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril pe care, un coleg de-al meu de la arta monumentală, asistent şi ulterior profesor – Viorel Grimalschi, a încercat o restaurare ce nu i-a reuşit pentru că pictura respectivă era făcută pe când încă se mai picta cu bitum – a fost foarte neagră, închisă la culoare, s-a mai şi înegrit în timp… Bitumul se băga în culori, în ocru, în brun şi se înegrea de tot.

A.G.: Un prieten, ce mai demult a trecut în lumea îngerilor – poetul Victor Barbu – îmi spunea că a fost angajat o vreme ca model la institut. Şi că i-ar fi pozat maestrului Baba pentru Arlechin?

-M.M.V.: …Nu l-am cunoscut. Se poate să-i fi pozat. Şi tatăl meu pe când se afla la Bucureşti i-a pozat lui Dumitru Ghiaţă, care era din zona noastră, a Olteniei. Dar eu nu l-am recunoscut vreodată pe tata în tablourile maestrului Ghiaţă… O vreme am purtat între lucruri carnetul meu de note din studenţie. Acum se află la fostul muzeograf şef al Muzeului Judeţean – Popa îl cheamă, parcă. Are semnătura lui Ciucurencu pe el.

“Casele lui Ceauşescu aveau tablourile mele”

A.G.: Fiind gorjeancă cu maramă, probabil sunteţi marcată într-un anume fel de Brâncuşi al nostru?

-M.M.V.: De fiecare dată când veneam la bunici la Roşia de Amaradia treceam să văd operele lui Brâncuşi. De el ştiu încă de la vârsta de 5 ani… Regret că românii n-au ştiut să-l preţuiască îndeajuns.

A.G.: Mai scrie acelaşi important critic Dan Grigorescu: “Descinzând din tradiţia artei româneşti a culorii, călăuzindu-se după strălucitul exemplu al construcţiei formei ca proiecţie a unei stări de spirit, Mariangel Mimi Vlădulescu se defineşte ca un artist care ştie că orice linie, orice pată de culoare sunt elemente ale unui autoportret şi, deopotrivă, ale raportului între artist şi universal pe care e chemat să-l interpreteze. Cu aceste certitudini stabilite ca premise ale procesului de creaţie, e limpede că artei sale i se revelează orizonturi largi şi că poezia liniei  şi a culorii dobândeşte perspective sigure de împlinire.” Despre lucrările ce le-aţi realizat ce ne spuneţi?

-M.M.V.: Am vândut foarte  mult, în ţară şi în străinătate. În special mi-au fost cumpărate lucrări de la expoziţii sau de la fondul plastic de către gospodăria de partid, cum se numea atunci. Toate casele de protocol ale lui Ceauşescu erau împânzite cu tablourile mele, dacă or mai fi acum. Arhitectul dictatorului, Camil Rogulski, venea la expoziţii şi îmi cumpăra lucrările, pentru că eu eram o foarte bună coloristă. Tot ce făceam în atelier, făceam din cap, naturi statice imaginate… Ţin minte că s-a organizat odată o expoziţie a Ministerului Agriculturii, cu tematică, deci. Eu am realizat un tablou ce avea în depărtare un tractor, uite-aşa de mic, însă, în prim-plan, am pictat nişte cai frumoşi, vii… Iar Ministerul Agriculturii atunci mi l-a cumpărat. Tot aşa am vândut şi U.G.S.R.-ului, sindicatelor centrale de atunci…

A.G.: Revoluţia unde v-a prins?

-M.M.V.: Chiar în Bucureşti. Locuiam aproape de centru. Mărturisec faptul că nu m-am dus în stradă şi că mi-a fost frică.

A.G.: Acum v-aţi întors  în Gorj pentru…

-M.M.V.: Peisaj, în principal. Este unul Dumnezeiesc. Aşa cred că gândeşte orice pictor de pe-aici. În plus, eu sunt gorjeancă şi aş vrea să pictez aici până voi muri.

A.G.: Să ne aşteptăm curând la o… expoziţie personală în Gorj?

-M.M.V.: E cam greu, deocamdată. N-am bani, n-am culori, n-am casă. Iarna aceasta n-am nici sobă aici. Unde o stau? Mă rog de primărie să mă ajute. Cu o garsonieră. Să vedem, poate o să primesc şi atelier. Eu, din Bucureşti, am venit cu sacii plini cu culori. Unde sunt acum? Uite, au vopsit stâlpii şi gardurile, s-au pierdut. Şi aveam cu mine culori foarte scumpe. Culorile şi materialele de pictură sunt acum foarte scumpe. Iar când vinzi lucrări trebuie să plăteşti şi un impozit important. Nu te mai alegi cu nimic.

“Mă închin la Coloană de fiecare dată”

A.G.: Vă aflaţi aproape de Coloană, sub deal, aş zice. Brâncuşi vă inspiră?

-M.M.V.: Pe Brâncuşi îl iubesc precum îl iubeam pe bunicul meu. Să fac o mică paranteză întâi: la Bucureşti, de pe balconul apartamentului, am reuşit să văd cândva alinierea planetelor. Iar cercurile din jurul Lunii iradiau culori aşa de frumoase cum numai în vremea din urmă am văzut la Coloana fără sfârşit. Când două curcubeie o susţineau parcă, de-a stânga şi de-a dreapta. Mă închin la Coloană de fiecare dată, asta simt eu, uneori o şi ating…

A.G.: Stimată doamnă, acelaşi lucru, acelaşi obicei cu închinarea la Coloană mi l-a mărturisit şi pictorul Gheorghe Plăveţi. Să vă fi vorbit amândoi? Apoi, chiar vă doresc să organizaţi, cu sprijinul autorităţilor, curând, o expoziţie personală la Târgu-Jiu. Vă  mulţumesc mult şi Doamne-ajută!