Ieri, tatăl lui Marius Marian Şolea a fost reţinut, oficial pentru luare de mită. A aflat întâi de la mine şi nu a fost deloc surprins. L-am întrebat ce are de spus public în legătură cu această situaţie, care, cred eu, dincolo de cadrul familial, este o foarte grea lovitură pentru consilierul Marius Marian Şolea, cel care a denunţat şi denunţă în continuare marea corupţie din Guvernarea liberală a României, mandatul 2004-2008, mafie instituţionalizată, cu denunţuri la DNA, procese la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apoi la CEDO…

“Narcis, îţi mulţumesc şi pentru interesul pentru acest subiect, şi pentru încrederea în potenţialul meu psiho-afectiv de a primi veşti importante…

Este evident că sunt foarte afectat, însă ce ţi s-a părut ţie a nu fi surprindere este doar antrenament şi obişnuinţă faţă de asemenea situaţii menite a fi strict acţiuni de intimidare, corespondente luptei pe care o duc la Bucureşti, în calitate de avertizor public pentru cazuri de mare corupţie, actualmente transferat din Ministerul Culturii la Secretariatul General al Guvernului, consilier în cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte.

De-a lungul anilor, adică din 2004 încoace, cu o oarecare ameliorare în ultimii doi ani, în cel mai pur stil mafiot (grav este că mafia aceasta este una de „stat democratic”) acţiunii mele de a denunţa hoţiile de milioane de euro practicate în Guvernul României prin Ministerul Culturii şi Cultelor, ilegalităţi constatate şi de către Curtea de Conturi a României şi înaintate procedural inclusiv de aceasta Direcţiei Naţionale Anticorupţie, i s-a răspuns cu asemenea momente. Însă, de data aceasta ţinta sunt membrii familiei. Tatăl meu, deşi este despărţit de familia mea de mulţi ani, rămâne tatăl meu, indiferent de relaţiile dintre noi. Ani de zile i-am explicat, l-am pus să vadă emisiunile tv în care s-au demonstrat acuzele mele de înaltă corupţie, sau, dacă le va pierde, să le caute ulterior pe internet. Numai în ultima lună, ştiind că mafioţilor din România li se va termina accesul la CEDO, l-am anunţat de cel puţin două ori că i se poate pregăti un astfel de moment. Un amic din zonă mi-a povestit că există presiuni la DNA şi la Parchet pentru asta (într-un alt context, am să explic în detaliu totul, într-o reprezentare mediatică centrală), în plus ştiu foarte bine că primarul de la Sadu ar dori să se elibereze postul de secretar pentru a-şi fideliza atribuţiile corespondente acestuia, iar respectiva eliberare nu putea să fie, legal, altfel pusă în practică, decât prin suspendare, iar aceasta e posibilă în condiţiile date doar în urma începerii urmăririi penale, care să rezulte în urma unui caz de acest tip. Ulterior au fost presiunea şi scandalul cu tentativa de încredinţare a spitalului din Sadu, care m-au derutat într-o oarecare măsură, adică a apărut şi un alt factor de presiune, reprezentat de anturajul unui fost comandant judeţean de serviciu secret, caz fără legătură cu mine, „licitaţia” fiind anulată ulterior, dar jelaniile de după au continuat, cum bine ştii, caz mediatizat în ziarul tău.

Toate acţiunile şi semnele de până acum duc către acest lucru, tocmai din acest motiv i-am explicat foarte de curând că acestea sunt acţiuni care intră într-un tipic procedural, înainte de acţiuni în forţă se practică pentru funcţionarii publici aceste forme de presiune şi intimidare. S-a făcut o plângere în Comisia de Disciplină, care trebuia să se încheie cu o acuzaţie oficială, aşa fiind procedura, după care o altă plângere, ca acţiuni pregătitoare suspendării. Evident, motivele întrunirii Comisiei de Disciplină sunt amuzante pentru nişte oameni care se pricep la administraţia românească. În România actuală, se întruneşte Comisia de Disciplină pentru întârzierea depunerii unor acte la Prefectură, iar constatarea se face strict pentru tatăl meu, situaţia celorlalte primării din judeţ nefiind în atenţia nimănui… Iar acum aflu că este reţinut pentru flagrant, la o săptămână după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului mi-a trimis codul de corespondenţă pentru depunerea documentelor de ilegalităţi înfăptuite de o reţea transpartinică, de tip suveică, ce îşi are firmele mamă în paradisuri fiscale din Europa. Această reţea, în mod legal, ar trebui să returneze la buget sumele plecate din Ministerul Culturii printr-o firmă înfiinţată de ministrul Adrian Iorgulescu, beneficiară a abuzului în serviciu făptuit de chiar ministrul Adrian Iorgulescu. Este evident pentru oricine cu minimă logică faptul că membrii acestei reţele extrem de mediatizate, care au în continuare funcţii importante, vor face tot ce le va sta în putinţă pentru a nu returna ce au furat, pentru a nu-şi pierde statutul şi imaginea, într-o absolută cârdăşie cu procurori corupţi, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă să muşamalizeze cazul respectiv, doar Comisiile din Parlamentul României, intervenţia unor parlamentari şi a unor ziare centrale au zădărnicit într-o oarecare măsură eforturile lor, că vor întreprinde tot ce le este în putere şi în caracter pentru ca eu şi Florin Chilian să ne retragem plângerile şi acţiunile de recuperare a banului public.

Înainte de a mă apuca să îţi răspund, îţi spun că l-am sunat pe tatăl meu şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Voi sintetiza la maximum ce mi-a spus. Evident că am început prin a-i face reproşuri, amintindu-i de câte ori i-am explicat cum se fac aceste lucruri atunci când, în loc să fii apărător al legii, devii slugă al unui aparat represiv, altfel decât cel politic. I-am amintit cum s-a procedat cu mine, cum mie însumi mi s-a înscenat o situaţie absolut ridicolă, în urma căreia Secţia 2 de Poliţie din Bucureşti a fost de toată jena naţională, cozile de topor de acolo, în colaborarea cu conducerea ministerului de la acea vreme, neştiind că eu aveam să controlez în detaliu mizeria pe care mi-o pregătiseră şefii lor, cazul este extrem de întins, au procedat asemănător cu ce s-a întâmplat astăzi. Îi rog pe cei care doresc să citească, inclusiv documente, să acceseze acest link sau să vadă emisiunile de televiziune la acest cont, corsoreanu, de youtube.

Pe scurt, tatăl meu mi-a spus că este acuzat de faptul că ar fi luat mită 30 de milioane lei vechi, aceasta fiind şi acuzaţia apărută în presă, că procurorul care i-a organizat flagrantul se numeşte Bocşan Dumitru, iar cea care are în aceasta procedură calitatea de denunţător se numeşte Victoriţa Diaconescu, domiciliată în satul Curtişoara. Şi acţiunea s-ar fi întâmplat astfel: Victoriţa Diaconescu a intrat în birou, a avut un discurs recitat ca o poezie, că tot au ales pentru „cinstirea” tatălui meu  ziua 13 decembrie, data de comemorare a lui Nichita Stănescu (în paranteză fie spus, în cazul meu mi-au ales data de naştere), apoi a insistat să îi dea aceşti bani, el a refuzat-o, după care ea a venit lângă el şi i-a băgat acea sumă în buzunar, imediat a părăsit precipitat biroul, iar taică-meu a ieşit după ea cu banii în mână chiar pe holul Primăriei. Instantaneu, fiind prezenţi acolo procurorii, a intervenit flagrantul şi începutul procedurii, acesta este episodul I, al reţinerii cu mita în mână… Dacă lucrurile sunt cu adevărat aşa, îmi va face o foarte mare plăcere să îi fac piftie pe aceşti domni procurori, cu toate consecinţele reciproc-juridice care decurg din această confruntare.

În mod obligatoriu, aparatura de înregistrare cu care a fost mobilată această persoană, denunţătoarea prin care s-a lucrat, va fi o probă şi pentru acuzat… Mai mult decât atât, aceasta acuză de luare de mită este după toate aparenţele o mită care are drept context organizarea faptică de către acest procuror. Şi, dacă lucrurile vor sta aşa, iar respectivul procuror, sau prim-procuror, ori judecătorii care vor juca în această horă de doi bani, dacă nu şi-au construit bine sceneta se vor ruina curând ca vocaţie artistică. Am trecut prin lucruri mult mai grave, şi eu, şi artistul Florin Chilian, cel care mi s-a asociat la un moment dat pentru a mă salva inclusiv de dispariţia fizică. El a trebuit să se confrunte, de asemenea, cu o serie întreagă de acţiuni, procese penale, cauze disjunse în cinci-şase procese, presiuni, campanii mediatice de decredibilizare, toate pentru că nu a vrut să tacă atunci când Guvernul României i-a furat opera, când un trust media a făcut la fel, când mi-a sărit în ajutor, când l-a rândul lui a deschis procese penale împotriva acestei mafii statale care căpuşează tot ce înseamnă resursă materială, folosindu-se de structuri, chiar de instituţiile statului de drept şi de oamenii-gândaci.

În concluzie, pot aprecia, ca om de artă, doar că acţiunea a avut loc exact în clădirea Primăriei Bumbeşti Jiu, că a fost pregătită a fi de sărbători, sugestia fiind şi una de nivel psihologic, iar pentru publicul larg, subliminal, e trimiterea că acum ar fi perioada în care oamenii sunt vulnerabili la „cadouri”, inclusiv funcţionarii publici de la care doar se ia şi numai legal… Deci, sceneta e bună ca scenografie, însă autorii vor trebui să fie foarte pregătiţi de consecinţe dacă este numai o scenetă şi atât.

În cazul în care sunt doar nişte cozi de topor, habar neavând aceşti oameni nici ceea ce fac în realitate şi nici pe cine slujesc, le mai transmit un detaliu, lor şi celor care le cer aceste lucruri. Dacă nu este o cauză reală, îmi iau această prudenţă, lăsând din punct de vedere juridic loc probabilităţii, şi lucrurile sunt aşa cum le văd acum, le transmit, repet, că în România actuală, în care se fură tot ce se poate fura, de la suflete şi până la mâncarea din cantinele săracilor, îmi vor putea ţine tatăl pentru aceasta sumă de 30 de milioane lei vechi chiar şi zeci de ani temniţă grea. Eu nu voi renunţa la acţiunile mele, nici la cele împotriva impostorului liberal Adrian Iorgulescu (primarul de la Sadu, ca o paranteză, aparţine aceluiaşi partid, posibilitatea filiaţiei existând în reprezentarea pe care mi-o fac despre acest caz, fiind legată exact de ameninţări primite de mine în trecut, când chiar şi ca ministru constata, lună de lună, că nu îmi putea face nimic din ce ar fi dorit, cu excepţia unei hărţuiri continue administrative) şi nici la acţiunile împotriva superiorilor celor care „îşi fac acum treaba” la Târgu-Jiu. Dacă e aşa cum vor aceşti procurori să fie, am să îi felicit pentru operativitatea cu care au acţionat în curăţirea României, pentru stârpirea acestor elemente. Dacă nu e aşa şi atacul la familia mea nu are nici măcar consistenţa juridică a unor aparenţe, am să îi ţin minte cel puţin o jumătate de secol, cât este fizic posibil, răspunzând legal, proporţional cu prejudiciul pe care mi-l provoacă astăzi.

Pe mine m-au luat la Poliţie pentru că restituisem 500 de EURO, din banii mei, unei consiliere de secretar de stat, bani pe care îi pierduse înainte de plecarea într-o delegaţie, bancnote luate din bancă. Citaţia la Poliţie în cadrul procedurii unui dosar penal, nu avea precizate nici calitatea şi nici cauza pentru care am fost dus la Biroul de Investigaţii Criminale, lucruri incredibile pentru un stat de drept! Ataşat puteţi vedea această Citaţie scanată. De data aceasta, nu tehnica diferă, ci numai detaliile…

Şi mai e un lucru firesc deja pentru mine, pe care nu îl înţeleg însă acum, scopul mitei era eliberarea mai rapidă a unui certificat de proprietate? Mai rapidă faţă de ce, există termenul precizat? Eu ştiu doar că există o întreagă procedură de avizare de către Comisia de retrocedare, secretarul îl semnează doar. Şi ce va susţine această doamnă care a intrat într-un joc care o depăşeşte cel mai probabil cu mult ca posibilităţi, că dorea să îi fie eliberat mai repede decât era temeiul legal, că i-a întârziat tatăl meu eliberarea, că au pus-o procurorii să se grăbească pentru a-şi vinde imediat proprietatea după obţinerea acestui Certificat? Ar fi absolut ridicol să se bazeze domnul procuror Bocşan pe ipoteza asta, atât de suferindă ca probă juridică. Nu vreau neapărat să-l provoc intelectual pe regizorul acestui caz, ştiu prea bine că nu are sens, acest lucru cunoscându-se şi la nivelul judeţului şi chiar a colegilor săi, dar are numai două variante: să demonstreze, chiar şi din probe puse în scenă de el, cu plângere prealabilă, cu învăţarea denunţătorului cum să procedeze, cu microfoanele puse pe doamna respectivă, cu tot dichisul de gen, şi atunci îl voi felicita pentru cât de bine îşi face meseria şi vocaţia, sau, dacă nu, să înţeleagă consecinţele în plan uman ale umanităţii pe care o încalcă.

Eu aştept de ani de zile să mă prindeţi pe mine, sau să mă eliminaţi, nu să coborâţi atât de jos, încât să credeţi că voi fi dependent afectiv în războaiele pe care le port de acest tip de prejudicii colaterale.

Acţiunea similară făcută mie se poate privi aici, prezentată sintetic, atât cât se putea prezenta într-o emisiune de televiziune intrată pe post după ce fusese în prealabil interzisă.”

Duminică, 1 mai a.c., Realitatea TV a realizat, în direct de la Târgu Jiu, o emisiune de aproape două ore prin care toată ţara a aflat cât de cocoşate sunt autorităţile locale sub “povara” Brâncuşi. Acest demers jurnalistic confirmă justeţea campaniei duse de GORJNEWS şi va determina, probabil, anularea înţelegerii cu americanii.

Reprezentanţii Fundaţiei EURO-CIVICA au aflat tot din GORJNEWS despre centrul american de reinterpretare a creaţiei brâncuşiene şi au demarat, deja, demersurile legale pentru blocarea acestuia.

Morala e una singură: adevărul se spune în singurătate şi însingurează. Tăcerea şi complicitatea restului presei locale şi a tuturor corespondenţilor presei centrale faţă de această crimă culturală, cu implicaţii grave în planul identităţii naţionale, nu au fost de-ajuns.

Un diamant înconjurat de bibelouri de bâlci

În emisiunea realizată duminică, 1 mai a.c., de Mihai Tatulici şi Oana Dobre pentru Realitatea TV s-a încercat condensarea traumelor de care are parte Ansamblul Brâncuşi în zilele noastre. S-a demonstrat că avem o administraţie publică defazată, moştenitoare a unui diamant care mai mult o încurcă şi cu care nu are habar ce să facă, dar nici nu întreabă pe nimeni, mărginindu-se la a-l aşeza într-o vitrină cu geamuri afumate, în care operele brâncuşiene sunt flancate de bibelouri de bâlci. Un Ovidiu Popescu, director la Centrul Municipal de Cultură “Constantin Brâncuşi” al cărui proiect managerial a fost notat cu 3 (trei) şi care nu se diferenţiază cu nimic în poza de grup a suficienţelor locale. Nişte parlamentari de Gorj excesiv de demagogi şi găunoşi în limbaj, faţă de care nu merită să simţi nici silă. Victor Ponta, preşedintele PSD ajuns în Parlament la limită, cu voturile romilor din Obreja, după ce că nu face absolut nimic pentru Gorj, a plecat din emisiune, pozând în omul de stat presat de probleme intergalactice. Prestaţia sa catastrofală şi inexistentă de parlamentar de Gorj poate fi pusă, în cazul fericit, pe faptul că, în unele situaţii, trupul se dezvoltă mai repede decât intelectul. Un “Memorandum” semnat cu două fundaţii americane prin care Brâncuşi e mai lezat în sufletul lui mai rău decât prin găurile făcute de Radu Varia, într-o deşănţată barbarie, în modulele Coloanei Infinite. Pierderea în instanţă a drepturilor de imagine asupra Ansamblului, pe care, însă, oraşul Târgu Jiu este proprietar(!), de către nişte jurişti ai Primăriei cărora le-aş tatua pe frunte cuvântul “BLAT”, să-i recunoască lumea şi să-i scuipe. Dispariţia prin distrugere a casei părinteşti a lui Constantin Brâncuşi, de la Hobiţa, fără vreo împotrivire din partea autorităţilor.

Cârciumaru, obişnuit cu presa pupincuristă

Obişnuit cu atitudinea pupincuristă a presei locale, primarul Florin Cârciumaru a reacţionat total nepotrivit, ca un sfânt părinte acuzat de apartenenţă la un curent satanist. Probabil că dacă majoritatea corespondenţilor presei centrale nu i-ar mânca grăunţe din palmă, primarul nu ar crede că toţi ziariştii ce prestează la centru sunt la fel. Deşi în timpul emisiunii a declarat tranşant că nu se mai realizează clădirea americană, a doua zi şi-a schimbat poziţia, afirmând că se va construi după obţinerea aprobărilor de la Ministerul Culturii. Aceeaşi presă pupincuristă a lansat imediat gogoriţa că din cauza lui Mihai Tatulici americanii nu mai fac “muzeu Brâncuşi” la Târgu Jiu. În realitate, niciodată cele două fundaţii americane nu şi-au propus realizarea unui muzeu Brâncuşi. Ele doresc doar ridicarea unui centru de reinterpretare a creaţiei brâncuşiene, în care exegeza brâncuşiană să fie rescrisă în spiritul tâmpeniilor lansate sub semnătură de Radu Varia, profanatorul Coloanei Infinite: Brâncuşi a plecat semianalfabet din România şi a început să creeze abia la Paris, influenţat de loji masonice, arta neagră şi misticul tibetan Milarepa.

Directorul Centrului Brâncuşi, escroc sadea

Paranteză: cine e foarte bun prieten cu Radu Varia? Cine a lucrat o viaţă în media şi nu l-a atacat niciodată? Cine ţine trena la fustele masonilor la fiecare reuniune din Gorj? Cine nu a inclus niciun rând despre traumele provocate Coloanei Infinite de Radu Varia, în textele postate pe site-ul Centrului Municipal de Cultură “Constantin Brâncuşi”? Cine nu are nimic de comentat de câte ori e întrebat de ziarişti despre edificarea centrului american de lângă Coloană? Escroc sadea, de foarte joasă speţă, Ovidiu Popescu, răspunde de fiecare dată cu aerul nevinovat al unei veterane de bordel ce tocmai a fost admisă la şcoala de maici. Directore, conduci Centrul Brâncuşi, nu S.C. EDILITARA S.A., nu Întreprinderea de Drumuri şi Poduri!!!

Acum câteva luni, Ovidiu Popescu mi-a promis şi mie şi scriitorului Marius Marian Şolea că, imediat ce va fi instalat director la Centrul Brâncuşi, va denunţa public “Memorandumul” şi, mai mult, îl va convinge şi pe primar să facă acelaşi lucru. (Am acceptul lui Marius Marian Şolea să dezvălui acest lucru.) Nu mai departe de februarie a.c., Ovidiu Popescu îmi spunea că, imediat ce termină de zugrăvit sediul Centrului Brâncuşi, denunţă “Memorandumul”. Nu a făcut-o nici până azi. Lesa dânsului e foarte scurtă şi priponită de WC.

“Un înger apără acest oraş”

“Un înger apără acest oraş şi el va face ca astfel de emisiuni, de lansări de CD-uri ca <<Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi>>, de spectacole şi mitinguri să se tot întâmple, până la întreruperea relaţiilor murdare în materie de Brâncuşi dintre edili şi anumite persoane”. Marius Marian Şolea, scriitor

“Pinalty” e minciună pe lângă al nostru!

Revenind, reacţia din emisiune a primarului Florin Cârciumaru l-a devoalat drept un lider totalitar, neobişnuit să participe la dialoguri din al căror preludiu lipsesc contractele publicitare. Dacă primarul de astăzi al Târgu Jiului are un astfel de discurs, “meritul” este în primul rând al presei locale, care n-a avut niciodată nimic împotrivă. După emisiune, mai mulţi amici din ţară m-au sunat să îmi spună că au fost fascinaţi de un asemenea personaj şi că, pe lângă Cârciumaru, Gheorghe Ştefan, zis “Pinalty”, de la Piatra Neamţ, e minciună.

Încă o dezvăluire: absolut toţi parlamentarii prezenţi în emisiune primiseră de la mine în februarie a.c. textul “Memorandumului”, cu rugămintea de a-l citi şi de a reacţiona după cum îi duce capul şi conştiinţa. Niciunul nu a mişcat niciun deget. Mai mult, un deputat PDL mi-a făcut “confidenţa” că nu se implică pentru că: 1. se supără Cârciumaru pe el; 2. are soarta lui Ionel Manţog, singurul care a măcănit împotriva PSD şi a fost executat de liderii de la centru ai PDL.

În mod cu totul nefericit, Mihai Tatulici a invitat în emisiune doar parlamentari de la PSD, lăsând calea deschisă ecourilor locale care au vorbit în ultimele zile de “o execuţie” dictată de adversari politici.

“Elitele” de la Universitatea “Constantin Brâncuşi” sunt multe, dar mute

Cel puţin bizară desăvârşita absenţă din spaţiul public, în problema Brâncuşi, a “elitelor” din Universitatea “Constantin Brâncuşi”, care şi-l arogă pe sculptor ca patron spiritual dar suferă de un acut dezinteres faţă de aceste crime culturale în derulare.

Vom reveni.

Iată, la început, despre ce este vorba! Tiptil, precum pisica pe lângă oala cu smântână, Guvernul României a spart o fereastră, făcând loc unui suflu de aer curat care ar putea să ne însănătoșească. A aprobat, în ședința de miercuri, desecretizarea a peste 7 mii 600 de file, din totalul de 8.635, care încă erau ținute în secret la Ministerul Apărării. Ministrul Oprea s-a ținut de promisiunea făcută lui Teodor Mărieș și a trecut hotărârea prin Guvern. Este un pas decisiv pentru descoperirea ADEVĂRULUI despre Revoluția Română din 1989.

Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului decisese încă de anul trecut ca o copie a dosarului Revoluţiei să fie transmisă asociaţiei conduse de Mărieș, Parchetul a refuzat, invocând caracterul secret al anumitor documente. Declasificându-le, problema accesului la ADEVĂR va fi definitiv rezolvată, cu toate că multe dintre ele au fost distruse începând cu anul 1990. După cum afirmă Teodor Mărieș, ținerea lor, în continuare, la secret, favoriza cu siguranță împuținarea acestora.

Ce vom găsi, de fapt, în aceste file? Jurnale militare, inventare privind armamentul distribuit în acele zile, dispoziţii militare, dar şi o serie de ordine emise în vederea represiunii manifestanţilor. Multe întrebări își vor găsi, probabil, răspunsuri.

Vom descoperi cum s-a construit democrația românească. Bazată pe ce? Vom afla câtă minciună și impostură stau la temelia libertății noastre. Vom afla ADEVĂRUL.

Un ADEVĂR care nu poate fi decât alb, fără patine și fără tonuri de gri. Pot apărea justificări, motivații, scuze, dar ADEVĂRUL nu mai poate avea multiple culori. La fel este și LIBERTATEA. Fără nici un lanț, fără nici un lacăt, fără cea mai mică piedică. Dacă nu e așa, ea se poate numi doar ELIBERARE CONDIȚIONATĂ.

Pentru acest adevăr, ALB, curat, cu toate consecințele sale, pentru LIBERTATEA neîngrădită și necondiționată, un OM ADEVĂRAT – Teodor Mărieș își riscă, din nou, viața, făcând greva foamei în continuare, până ce va primi documentele. La fel cum și-a riscat-o acum 20 de ani, luptând tot pentru adevăr. Deocamdată, Mărieș a mai câștigat o bătălie…

Războiul final pentru LIBERTATE ȘI ADEVĂR, însă, va trebui să-l câștigăm noi, românii, prin noi înșine. Mă îndoiesc că vom mai fi vreodată în stare… Între timp, colții ne-au fost piliți și ghearele tocite. Nici inima nu mai tresaltă pe acorduri de „Deșteaptă-te române!”… Se unduiește, mai degrabă, ca o manea. Vai de capul nostru, ne-am întors la poporul vegetal de care vorbea Ana Blandiana. În tristețe și rușine…

În final, strania potriveală este că, în această luptă sunt cel puțin trei gorjeni: procurorul militar – general (r) Dan Voinea, cel care, așa cum a cerut președintele Băsescu, se va ocupa în continuare de Dosarele Revoluției, Antonie Popescu, avocatul “Asociației 21 decembrie 1989”, cel care-l susține pe Doru Mărieș, și scriitorul gorjean Marius Marian Șolea, cel care va publica dosarele Revoluției. Trei gorjeni pe care destinul i-a pus laolaltă în lupta pentru ADEVĂRUL DEVENIRII NOASTRE ÎNTRU LIBERTATE. Gorjul este, totuși, buricul pământului…

Gorjul se bănuieşte a fi într-o ceaţă vestică

Cum vezi tu de la Bucureşti, ca gorjean, partea aceasta de ţară – cu oameni, locuri şi autorităţi?

Mă simt măgulit de faptul că încă de la început deconspiri cititorilor tăi identitatea gorjenească, sporind în acest fel potenţiala mea competenţă în acest spaţiu de civilizaţie socială virgină, care este Gorjul. Pe de o parte, de la Bucureşti Gorjul nu se vede, dar se bănuieşte a fi undeva, într-o ceaţă vestică. Pe de altă parte, chiar şi în general vorbind, când vreau să cunosc ceva, indiferent de natura subiectului, fac tot posibilul să mă situez înăuntrul lucrurilor, nu-mi permit puncte de vedere din afară. În cazul de faţă, nici măcar nu se pune această problemă, Gorjul mă conţine şi eu, la rândul meu, conţin Gorjul. Iubesc această zonă, dar iubirea mea este una suferindă, ca pentru cineva care poartă un greu handicap. Dezastrul politic şi instituţional al acestui judeţ mi-a determinat, şi apoi accentuat, acest afect. De vreo şaptesprezece ani, de când mă uit înspre Gorj, nu am constatat vreo ameliorare. Nici politică, nici culturală, nici măcar economică, dacă doresc neapărat să mă sincronizez cu priorităţile prezentului… Pentru mine este un adevărat disconfort să aparţin definitiv şi asumat unei zone care în 20 de ani de stat de drept nu a reuşit să impună nici măcar un om politic la nivel naţional. Nu există în momentul de faţă un bărbat care să provoace admiraţie în masa electorală sau/şi să aibă credibilitate pentru media românească, adică nici măcar la acest capitol frivol nu existăm. Marea majoritate – tot felul de conjuncturali agramaţi, frustraţi intelectual şi cultural, posedaţi de reprezentări primare şi extrem de agresivi atunci când constată că sunt descoperiţi în micimea lor. Mai este un lucru, ca o mare povară pentru mine, nu ştiu pe cine să aduc să le vorbească pentru a-i face să înţeleagă că salvarea lor ca oameni şi, până la urmă, ca vieţi desfăşurate într-o comunitate, nu constă în camuflare, în minciună şi în tot felul de imposturi obţinute (didactice, sociale etc.), ci numai în producerea binelui, în dobândirea unei compensaţii a potenţialului lor dezastruos. În Târgu-Jiu, am căutat mereu oameni în care să-mi odihnesc amărăciunea locului. Şi, uite, aş vrea acum să-ţi fac portretul ideal al omului politic din Gorj, adică să fiu un Franckenstein de Corşor, pentru ca tu să înţelegi ceea ce aş fi vrut eu să aflu acasă: omul politic din Gorj ar trebui să aibă claritatea şi precizia lui Eugen Velican, autoritatea lui Titu Rădoi, fidelitatea faţă de propria identitate a lui Gheorghe Gorun, capacitatea de comunicare a lui Valentin Popa, bunul simţ şi timiditatea lui Gheorghe Novac, inteligenţa socială a lui Nicolae Mischie, vocaţia de gazdă a lui Viorel Gârbaciu, prietenia şi gustul lui Laurenţiu Butnaru, inima lui Ion Şoldea, consecvenţa lui Nicolae Diaconu, cuvântul şi punctualitatea lui Valentin Taşcu, solicitudinea lui Ovidiu Popescu, sensibilitatea lui Gheorghe Grigurcu, capacitatea imaginativă a lui Ion Popescu, detaşarea de orice problemă a tatălui meu şi preţiozitatea şi freza lui Ion Cepoi. Monstrul meu, omul politic de Gorj, ar fi unul aprig şi blând, tenace şi extrem de iubitor de adevăr, pentru că adevărul, în viziunea mea, nu poate exista decât ca bun public.
Frumuseţea locurilor este determinată şi de frumuseţea oamenilor care le locuiesc, niciodată invers.

La Târgu Jiu nu am avut niciodată loc

De ce te-ai stabilit  în Bucureşti?

Pentru că la Târgu-Jiu nu am avut niciodată loc. De fiecare dată au fost două-trei persoane care s-au opus. Politicieni, chiar şi unii scriitori din zonă. Numai Nicolae Diaconu de câte ori nu a umblat pentru mine pe holurile Prefecturii şi prin biroul domnului Cârciumaru… Şi cu voia, şi fără voia mea. Cunosc în detaliu atât fiecare încercare de integrare a mea în spaţiul gorjenesc, cât şi reacţiile isterice care i-au urmat. Cauzele sunt multiple şi n-aş dori să umplu spaţiul tău, virtual, cu analize psihologice. Nici măcar nu am avut conflicte cu ei, cel puţin până acum. Nu pot decât să bănuiesc că au ei o intuiţie în ceea ce mă priveşte şi atunci se opun, de aia au şi fost aleşi de gorjeni, să le producă binele, iar absenţa mea în Gorj stabileşte premisele acestui bine public. Nu mă simt foarte rău, am înaintaşi iluştri. Nu sunt supărat deloc, doar răutăcios: nu am iniţiativa de a le spune o serie întreagă de lucruri care ar trebui să fie făcute pentru ca zona asta să existe ca obiectiv turistic, cel puţin din punct de vedere cultural. Îi las în izolarea pe care o preferă, să stea câteva zeci de ani aşa, să îmbătrânească în răutatea şi meschinăria lor. Deja au trecut două decenii fără nici un folos pentru Gorj. Fireşte, de asta nu mai pot ei… Eu pot fi de acord şi cu această indolenţă a lor. Este posibil să nu îi iubesc de ajuns, dar atât timp cât nimeni nu m-a întrebat nimic, nici mie nu mi-a făcut plăcere să le explic. În plus, nu am întrezărit niciodată că ar vrea cineva să iasă din noroiul acela. Instituţiile de cultură ale Gorjului sunt adevărate aşezăminte de asistenţă socială, azile în care ajung toţi inapţii locali. Excepţia este Biblioteca Judeţeană, care face şi ea ce şi cu cine poate, conform unui calendar cultural. În instituţiile de cultură din Gorj, coordonate de mediul politic, până acum se cultiva impostura. În prezent, s-a ajuns la un cu totul alt stadiu: se cultivă nimicul! Sunt absolut iresponsabili, dar referitor la acest mărunt aspect voi argumenta cu alt prilej, voi pregăti alături de Florin Chilian un amplu proiect al demascării dezastrului Brâncuşi de la Târgu-Jiu.
Fireşte, Gorjul îmi place mai mult ca loc în care să trăiesc, dar nu în orice condiţii. Îmi plac libertatea, inteligenţa şi nu vreau să fiu nevoit să mă înhăitez cu toţi tâmpiţii. Măcar atât aş fi dorit să constat la Târgu-Jiu: existenţa unor hoţi inteligenţi. La Gorj se fură comic, aşa-zisele investiţii/achiziţii/invenţii sunt de toată jena. E acelaşi stil componistic cu cel al lui Adrian Minune, măscăriciul apatic de la Ministerul Culturii.
Vin la Târgu-Jiu frecvent, de cele mai multe ori ajung direct pe terenul de fotbal din faţa stadionului, deci nu se poate spune că vin numai formal. Pentru mine, Bucureştiul nu e decât un loc geografic. În schimb, dacă m-ai fi întrebat despre Iaşi…
Cu excepţia celor lăsaţi de familiile lor acolo, capitala este o aglomerare de alpinişti stabiliţi în Câmpia Română, un El Dorado în care eficientizarea propriilor defecte pare mai performantă economic. Mai mult decât oricare alt oraş al României, Bucureştiul este locul în care fiecare avem ceva de vândut şi, subsidiar, ceva de cumpărat. Din punctul meu de vedere, zeii nu trec prin Bucureşti. Mulţi îl văd ca fiind o aşezare frumoasă, am deja nouă ani de când stau aici şi nu înţeleg de ce. Singurul avantaj al acestui oraş este acela că, fiind atât de mare, îţi poţi alege oamenii cu care să te întâlneşti. În Târgu-Jiu, pe două străzi, nu am acest minim confort.

Pe Cârciumaru, aşa l-a făcut mama lui…

Spui că nu te-a întrebat niciodată nimeni ce ar trebui făcut aici… Te întreb: prin ce minune l-ar putea cineva convinge pe Florin Cârciumaru că administrează de atâţia ani Târgu Jiul, cel mai oraş dintre toate oraşele lumii, cum spunea Vasile Vasiescu, şi nu Târgu Cărbuneştiul, că ar trebui să nu se înconjoare de sinecuri şi la Centrul Brâncuşi, că Nicolae Diaconu nu a gândit aşa acea instituţie, că rostul ei nu e să organizeze pelerinaje la mormântul sculptorului, la Paris…

Nicolae Diaconu era un om responsabil, nu un pişcotar. El a făcut toate eforturile pentru un centru de studii, o bibliotecă, o catedră Brâncuşi. Al bătrân al meu, străbunicul, atunci când era dezamăgit de cineva şi nici nu întrevedea vreo schimbare, spunea ca pentru sine: „De, dacă aşa l-a făcut mama lui!…” Deci, dacă aşa crede domnul primar că trebuie procedat, nu are nimeni ce să mai facă, dacă aşa consideră domnia sa că este bine… Pensionarii oraşului, această inepuizabilă sursă sociologică a democraţiei din Târgu-Jiu, constată viril electoral că este o administraţie bună. Au mici, artificii, table de şah, cişmele, ajutoare şi întâlniri lunare, cum să nu le crească speranţa de viaţă?! Numai că dezvoltarea istorică a unui oraş se face cu vizionarism, nu cu fluturaşe, nici cu carneţele de impresii din Piaţa Mică şi nici cu măturători matinali.
Ştii când mi-am dat eu seama că domnul primar este un foarte fin cunoscător al psihologiei maselor? Cu ocazia unui episod „Zilele oraşului”: tarabele, grătarele şi mesele erau dispuse pe strada din faţa Primăriei, iar toaletele ecologice, lipite de zidul instituţiei, dinspre nord. Gorjenii, sub presiunea momentului sărbătoresc şi profund emoţionaţi de nivelul de trai se uşurau direct pe zidul Primăriei, toaletele fiind ori ocupate, ori foarte riscante din cauza întunericului. Atunci mi-am dat seama de jocul psihologic extrem de subtil al domnului Cârciumaru. Cum să nu te voteze târgu-jianul, dacă îi oferi regulat posibilitatea să-ţi marcheze teritoriul, unde tu eşti doar un vremelnic reprezentat?! Orice tip de refulare devine ridicol în faţa acestei tehnici de detensionare a maselor.
Revin la of-urile tale… Totuşi, tu crezi că oamenii aceştia nu au momentele lor de sinceritate, că nu simt timpul trecând zadarnic prin conştiinţele lor? Eu cred că omul încă există în toţi aceşti domni. O fi atât de multă muncă, încât nici nu le mai vine să se mai apuce… Am cunoscut şi eu această senzaţie, dar nu m-a ţinut 20 de ani. Şi dacă, să zicem, chiar ar dori cineva să mişte căruţa de la Târgu-Jiu, crezi că ar avea cu cine? Sau i-ar asigura cineva deja indispensabila politic popularitate? Din contră, lucrurile cu adevărat corecte nu aduc simpatie, iar binele se face NUMAI cu jertfă, restul este păcăleală.
Pe de altă parte, în România, cei care ajung să conducă instituţii se înconjoară de oameni asemenea lor, pentru a nu le fi semnalizat zilnic stadiul la care au ajuns ei înşişi. Salvarea acestei ţări va începe numai atunci când vor fi depăşite aceste complexe. Politicienii vor lângă ei persoane care ştiu să se târască, pentru ca ei înşişi să pară înalţi.

Doar aici Morega putea fi urmaşul brătienilor

Are vreun specific “dezastrul politic şi instituţional” din Gorj, comparativ cu alte zone ale ţării?

Da, fireşte, altfel nici nu l-aş mai fi adus în discuţie. Discuţia este foarte întinsă pe acest subiect. Aş putea scrie o carte întreagă de istorie recentă a Gorjului, care să argumenteze diversele tipuri de ratare, cu momentele corespondente fiecăruia în parte, cum, când, cine şi de ce. Probabil o voi face într-o bună zi.
De pildă, având legătură parţială cu ceea ce am spus mai înainte, îţi dau un exemplu din fantasma politică din Gorj: aici, comunitatea îi permite domnului Morega să fie urmaşul brătienilor. Ruşine liberalilor pe care îi mai are Gorjul! Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte că, la un moment dat, Partidul Alianţei Civice câştigase alegerile în două judeţe ale României: la Iaşi şi la Gorj, acela a fost un miracol!
Răspunzând strict întrebării tale, în Gorj, politicienii sunt mai agresivi şi mai răzbunători. Atunci când greşesc, încearcă să ascundă eroarea, adâncindu-se în greşeală. În primul rând, este o problemă de psihologie, abia apoi una de comportament.
Din alt punct de vedere, cea mai importantă marcă a României, pentru că aşa vor unii (la Gorj nici măcar nu se înţelege de ce) este Constantin Brâncuşi. Instituţiile din Târgu-Jiu trăiesc într-o absolută nesimţire faţă de acest potenţial. Dacă ar fi numai pelerinajele de la Paris şi atât, tot ar fi o realizare – ar mai vedea şi gorjeanul Parisul (la suprapreţ), ar mai trece şi el printr-un cimitir pentru autoevaluare, dar nu este doar asta, există intervenţii asupra Ansamblului, modificări ale arhitecturii peisagistice, modificări ale desenului aleilor gândite de Brâncuşi, tot felul de scandaluri cu orice prilej, pavimente din noroi american, când noroiul nostru autentic, de Bolboşi, e lăsat în soare de izbelişte, manele la muzeul acela din parc, devenit terasă. Evident, sunt şi lucruri bune care se întâmplă acolo, parcurile, aleile, aşa cum sunt ele gândite, greşit, sunt totuşi îngrijite atent. Un alt lucru bun este Doina Gorjului. Iar pe locul secund, ca importanţă naţională este Ansamblul Maria Lătăreţu al Şcolii Populare de Artă. De fapt, asta este tot ce are Gorjul mai performant la nivel de cultură de instituţie. Nu sunt ironic, atât avem, în alte domenii nu suntem în stare de performanţă. Ar mai fi de menţionat mişcarea sportivă, unde se întâmplă aproape un miracol, echipe în prima divizie la fotbal, handbal, baschet… Chiuitura şi bătutul mingii sunt astăzi sentimentul gorjenesc al fiinţei. Cel puţin e bine că se face performanţă din asta…

Cu cât impostura este mai mare, cu atât nevoia de respect este mai acută

Aici avem o pătură superpusă, la nivel politic şi administrativ, sau aşa sunt gorjenii, după chipul şi asemănarea celor care-i conduc? Povestea aceea cu oamenii de valoare care tac şi preferă să nu se implice este un mit şi atât?

Toţi cei care conduc îi reprezintă pe români! Îmi pui întrebări ale căror răspunsuri sunt adevărate studii şi, în acelaşi timp, îmi ceri să-ţi răspund în câteva ore… Dacă oamenii de valoare pe care îi ştii tu, eu cred că au mai rămas vreo cinci-şase la Târgu-Jiu, nu vor să beneficieze de pe urma valorii pe care o au, atunci, într-adevăr, ar trebui să vorbească. Probabil evaluează şi ei eficienţa unui atare gest… Asta în cazul în care sunt independenţi, social, inclusiv mental… Fiecare vrea să îi fie lui bine, nu mai e nimeni interesat de celălalt. Dorind fiecare să îi fie bine lui, neinteresându-l binele celuilalt, tuturor le va fi rău. E o problemă matematică. În România, poporul e mort. Speranţa mea se leagă de două posibilităţi: o curăţitoare calamitate naturală sau o stare de graţie în care aceşti oameni, pe care probabil ai vrea tu să îi înjur, să îngenuncheze cu bărbiile în piept şi să se privească în propriile lor suflete.
Nu este un mit, oamenii buni se feresc de mizerie, de această „abilitate socială”, preferă marginile, consideră că îmbrâncelile dinspre zona centrală a socialului nu îi potenţează. Evident, locurile libere sunt ocupate instantaneu, ulterior acele persoane pretind agresiv să li se acorde respectul locului (funcţiei) pe care au ocupat-o. Şi cu cât impostura este mai mare, cu atât nevoia de respect este mai acută.

Vorbeşti despre “potenţialul dezastruos” al decidenţilor locali. Nu generalizezi? Apoi, nu ştiu dacă ai avut prilejul să cunoşti lupii tineri, consilierii, şefii de cabinet, educaţi întru perpetuarea moravurilor şi neputinţelor locale…

Nu generalizez, îi cunosc aproape pe toţi. Când vin acasă, nu mă dezlipesc seara de posturile locale de radio şi televiziune. Programele de ştiri de la Gorj seamănă izbitor cu programele de ştiri de la Chişinău. Urmăresc tot ce se întâmplă şi aici, şi acolo, inclusiv pe net, când sunt în Bucureşti.
Lupii tineri nu mă interesează să-i cunosc până nu vor deveni, la rândul lor, lupi maturi. Nu am timp chiar de absolut orice. Dar tu, în schimb, dacă tot ţi-ai propus să observi şi zona aceasta, ar trebui să vezi drăgălăşenia lor. Dacă i-ai descoperit jucându-se, prinzându-se unul pe altul cu gura de gât, să ştii că aşa învaţă ei cum să vâneze mai târziu, jocul îi apropie prin exerciţiu de comportamentul de la maturitate, indispensabil supravieţuirii din lumea animală. Eu, văzându-i, aş fi foarte bine dispus. Îmi place să privesc natura în desfăşurare, fie ea şi natura umană. Să nu cumva să fii tributar unui mediu de formare foarte rigid, justificat prin precizie!

În România, interesul public nu mai există

Are vreun sens, poate avea vreo eficienţă în actuala stare a lucrurilor să faci presă în interes public, aşa cum încerc eu?

Are, chiar dacă nu ţi-a cerut nimeni. E un act de eroism civic şi vei sfârşi în consecinţă: părăsit, izolat, învins. La sfârşit, când va fi prea târziu pentru toată lumea, ţi se va da dreptate şi lupta îţi va fi apreciată de semeni. Exact atunci când nu va mai fi nevoie. Sper să fi ştiut asta atunci când te-ai apucat de revoluţii în Gorj. Dacă vei învinge, înseamnă că eşti încă de acum o forţă. Dacă ai fi prins şi tu promoţia de teren de lângă fabrica de cauciuc sau vreun parter în blocul ziariştilor de la Debarcader mai erai intransigent? Dacă da, continuă şi iartă! Acesta este sensul, sacrifici tot, dar acest sacrificiu este foarte puţin pentru a împlini vocaţia pentru adevăr a omului. Ai în schimb grijă unde te situezi ca aşteptare, ce fel de mize ai! Să nu te aud apoi că deznădăjduieşti! Când ajungi la capătul răbdării, ia-o imediat de la început! Îţi spun un secret: în România, interesul public nu mai există. Şi îţi sugerez un lucru foarte important: nu îţi considera inamicii ca fiind nişte fiare, îi vei înrăi şi mai mult, priveşte-i ca pe nişte oameni, cum şi sunt, doar aşa vei avea vreo şansă pentru a-i ameliora. Cu atât mai mult dacă ei conduc Gorjul…
În cazul în care o să văd că marea e foarte agitată şi ai dificultăţi de respiraţie, voi veni după tine, dar, până atunci, te asigur că Târgu-Jiul este doar o baltă călduţă, cu crocodili şi răţuşte de plastic.
Fir întins!

Am prins şi “promoţia de teren de lângă fabrica de cauciuc”, şi multe altele, fără a mă situa vreodată în vreo “impostură obţinută”. Din fericire, am realizat la timp că viaţa trece repede şi că la sfârşit n-aş fi numărat decât nişte asemenea “promoţii”. Pe scurt, dacă vrei, cât mai vulgar, aş vrea să povesteşti cititorilor mei cum se fac achiziţiile publice în Ministerul Culturii şi la ce nivel se află în prezent, în cercetare sau nu, muşamalizate sau nu, fraudele descoperite şi semnalate de tine, în calitate de consilier în ministerul cu pricina.

Aceasta este o întrebare absolut neelegantă din partea ta, cu tot interesul cititorilor tăi, cu tot. Îmi ceri să îţi dau un răspuns care, în fond, ar cuprinde 5 ani de evenimente… Dacă tu crezi că interesează pe cineva, acesta este răspunsul: http://www.solea.bravehost.com/Ministerul_groazei_demnitarii_crimei.html .  Se poate citi de la sfârşit spre început, în cazul în care citititorii tăi sunt dominaţi de actualitate. Pentru superficiali şi, deopotrivă, pentru cei care au o problemă cu adaptarea la trecerea timpului, am şi varianta sintetică a unor prezentări video: http://www.youtube.com/profile?user=corsoreanu&view=videos&start=40 . Sunt acolo vreo 6-7 pagini despre nesimţiţii şi jalnicii hoţi ai Ministerului Culturii.

Eu am crescut pe lângă zei

Ce se întâmplă acum la Corşor, cu acea ordine a lucrurilor şi întâmplărilor copilăriei tale, descrise în “Crimă şi pace bună” şi în “Un peşchir şi o ţâră dragoste”?

Nu se mai întâmplă nimic, pentru că acel Corşor nu mai există nici măcar fizic – oamenii recrează spaţiul propriului habitat, acei oameni nu mai pot fi găsiţi astăzi acolo. În schimb, absolut toţi trăiesc în mine, de la rudele imediate şi până la vacile şi câinii corşorenilor. Nu am uitat nimic. Acel Corşor, pe care, amabil, îl aduci tu în discuţia de faţă, va muri numai o dată cu mine. Eu am cunoscut oameni care parcă ar fi trăit în Corşor de la începutul timpurilor. În prezent, nu mai vorbeşte nimeni limba lor, cu înţelesurile ei aparte, o limbă mitică, uneori încifrată, în care sensul comunicării era cu totul altul decât înţelesul primar. Oamenii nu mai au forţa de a crea evenimentul prin propria lor prezenţă. La începutul anilor ’80, eu am crescut pe lângă zei. Sunt fericit că am avut parte de acel popor român. Toţi moşnegii acelui sat îi plimb cu mine prin lume, de la ei am învăţat rosturile, de la Biserică înţelesul şi de la femei intuiţia şi misterul. Nu îmi mai poate nimeni spune că nu existăm, realitatea de acum nu mă mai poate învinge, cât ar fi ea de plină de cadavre umblătoare. Eu ştiu vitalitatea şi identitatea în care am crescut. În Corşor, spiritul meu s-a îmbăiat în dialog şi-n iubire. Pentru asta, sunt veşnic dator acelei identităţi. Satul românesc a murit la sfârşitul anilor ’80, atunci a murit şi Corşorul meu, dar eu îl cunosc, ştiu unde a fost, îi ştiu importanţa şi resimt datoria. Nu voi pierde nimic din ce am luat de la Corşor.

Dacă Brâncuşi ar fi fost un mare compozitor, s-ar fi umplut acum Târgu-Jiul de uriaşe difuzoare la care se dădeau manele?!

Cum vezi tu viitorul României? Gorjul se va sincroniza? Care este alegerea corectă, din punctul tău de vedere, pentru liceenii gorjeni care dau acum cu banul şi nu prea ştiu ce drum să apuce?

Să încep cu ce este mai simplu, cu sincronizarea… Prin natura atribuţiilor de serviciu, cât şi ca fel de a fi, circul foarte mult în ţară. Am văzut la diferite intervale de timp anumite oraşe, multe dintre ele fiind cam de acelaşi fel ca şi oraşul nostru. Îţi spun sincer, încearcă să verifici, chiar dacă ritmul este foarte lent, în toate se întâmplă ceva, se construiesc măcar câteva blocuri, sedii de lux ale unor firme, unul dintre semnele de prosperitate ale urbei, se modernizează drumurile, îşi prezintă în plan naţional un produs, indiferent de natura lui, produs cultural, politic, economic etc. Plec de la atenuanta şi generoasa idee, pentru Târgu-Jiu, că şi acolo se fură, acesta fiind astăzi rolul statului în România, de a prevedea calendaristic fonduri care trebuie plătite unor firme, grupuri, indivizi, concerne agreate. În multe locuri este într-adevăr o modă a fântânilor, dar nicăieri atât de multe. Este şi o modă a sculpturilor, dar nicăieri atât de multe. Nu mai poate gorjeanul să vină beat acasă, că dă cu capul de zecile de sculpturi, înfipte din 50 în 50 de metri, în felul acesta oraşul a fost gândit să fie unul al sculpturii… Că doar există Brâncuşi aici, din păcate pentru el. Dacă băiatul acesta ar fi fost un mare compozitor, s-ar fi umplut acum Târgu-Jiul de uriaşe difuzoare la care se dădeau manele?! Pentru că acesta este echivalentul statuilor care au năpădit obsesiv oraşul. Iar acum nu emit păreri, care ar putea fi considerate, în dificultate, a fi poetice, ci vorbesc în calitate de absolvent al unei facultăţi de artă, din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza, studii de zi, la stat; acum precizarea a căpătat oarecare importanţă. Câtă ignoranţă poate un grup de oameni să înmagazineze pentru a împânzi oraşul cu astfel de aberaţii?! Anul trecut, am cotrobăit toate cotloanele urbei pentru a fotografia mutantele ciuperci de granit. Din toată cultura, am găsit exact trei bucăţi pe care le-aş păstra, bineînţeles mutându-le în cu totul alte locuri decât acelea în care au fost fiecare amplasate. Pentru o sculptură contează enorm amplasamentul, relaţia ei cu spaţiul. N-are sens să explicitez prea mult, că să-i enervez şi mai tare pe diriguitori. Şi aşa, eu emit doar păreri…

Tinerii îl caută pe Dumnezeu la tinereţe, tocmai pentru că se simt stăpânii lumii

Tinerilor de azi, sărmanii de ei, ar trebui să le trimit epistole, aşa cum făcea Sfântul Pavel cu primii creştini. Comparaţia ia valori doar pe segmentul tineri – primii creştini, ferească Dumnezeu de alte sugestii! Înainte, nu cu mult timp în urmă, tineretul, studenţii, erau o forţă. Inclusiv în Iaşi, îmi amintesc, tremura administraţia oraşului când intrau studenţii în grevă. Acum, dacă le închide cineva messengerul, rămân muţi până la instalarea twitter-ului… Ei sunt generaţia virtuală, se înţeleg unii pe alţii, îşi acoperă câte un ochi cu părul pentru a nu fi văzuţi, se duc acasă, sting becul şi încep să plângă.
Ar trebui să vorbesc mult despre ei, dar este 22 şi 47 de minute şi la 22.00 trebuie să-ţi trimit interviul.
Încerc doar nişte sinteze. Dacă nu se vor supăra cumva pentru că îşi permite unul, care nu îi cunoaşte, să le sugereze ce ar avea de făcut pentru a le fi mai bine, deşi viaţa e a lor şi sunt stăpâni pe ea şi pe tot ce decurge din această situaţie ireversibilă, atunci le-aş spune că, înainte de orice acţiune pe care vor să o întreprindă, ar fi bine să se întrebe asupra eficienţei reale. Nu metoda, nici avantajul ori simţirea demersului, doar rostul acelei opţiuni. Ar trebui să se mai gândească la sensul lor pe pământ şi la responsabilităţile acestei situaţii, şi ea ireversibilă, responsabilităţi faţă de ei înşişi, faţă de familiile lor. Împrejur, umanitatea se confruntă cu o dramatică şi obositoare criză de sens. Să caute emoţiile puternice din adevăr! Să nu lase pe alţii să gândească în locul lor, decât dacă au certitudinea că aceia sunt în stare de asta şi, în plus, sunt şi bine intenţionaţi. Să nu cedeze tentaţiilor, măcar ca exerciţiu de putere trebuie să te opui propriilor porniri, altfel vor fi doar nişte sclavi, prizonieri ai propriilor pofte. Cea mai grea de îndurat e atracţia sexuală. Şi asta are un temei, dar nu am vremea să-l explic aici. La restul te mai poţi opune cu educaţia şi cu moralitatea, dar la asta nu poţi decât dacă fugi fizic, altă şansă nu există. Numai că pentru asta îţi trebuie forţă, nu glumă, pentru o asemenea hazlie decizie trebuie să fii puternic, nu poate fugi orice împiedicat în propriul trup. Din când în când să mai treacă printr-o biserică, dar nu atunci când se cunună Virginica, sau când e vreun botez în familie, să caute bisericile cu preoţi neplictisiţi.
Dumnezeu nu mai poate de bucurie când îl caută tinerii, tocmai atunci când ei nu se tem de moartea imediată, nu au spaime şi slăbiciuni care să-i ducă, psihologic, spre potenţialul sprijin divin, când Îl caută la tinereţe, tocmai pentru că se simt stăpânii lumii. Le dau şi un pont: în Târgu-Jiu au apărut de vreo câţiva ani trei preoţi buni, destul de tineri şi ei, să îi caute şi să se împrietenească! Mai află şi ei una, alta…
Eu nu cred că tinerii înţeleg prea uşor aceste „bătrânisme”, dar dacă unul singur le vede, atunci aceste cuvinte vor fi împlinite.

Note:

1. Pe aici se poate ajunge în vremea copilăriei lui Şolea, în satul Corşor din Alimpeştii Gorjului. Numai rata pe care scrie Internet Explorer Browser trece pe acolo.

2. Intertitlurile şi sublinierile aparţin iniţiatorului interviului.

Ştim demult că România este o ţară cu o existenţă fără de rigoare, în care generaţiile se sacrifică unele pe altele. Într‑un astfel de context se observă, din timp în timp sau poate doar atunci când implicarea noastră e directă, că întâmplările au mai multă nenorocire şi fatalitate în ele decât atunci când ar fi fost doar derogări de la ordine. O societate în haos musteşte a „soartă” urâtă. Nu vrem să credem că poporul nostru a dorit să iasă în stradă la revoluţii şi cu alte prilejuri numai pentru că îi era foame, nu vrem să credem că poporul român este resemnat în cerinţele spiritului şi că are dezvoltată cu prioritate, în autoconservare, doar conştiinţa burţii.

Suntem treziţi numai când nenorocirea loveşte lângă noi, apoi, inexplicabil, ne reluăm locul în formaţia condamnată, a descompunerii, formaţie care merge şi merge precum soldatul lui Nichita, mărşăluind până la genunchi, până la brâu, până când părul iarbă i se făcea…

Noi, militarii de la U.M. 01013 Târgu Cărbuneşti, am asistat la tragedia provocată de un neghiob care a intrat într‑un pluton întreg aflat în marş, culcând în întuneric 20 de oameni, pe unii dintre noi trimiţându‑ne, pentru mai multe sau mai puţine săptămâni, prin spitale, pe cei din cazarmă condamnându‑i la tăcere, iar pe comandantul nostru lăsându‑l doar cu viaţa lui de dincolo.

Cunoaştem toţi că evenimistica nu lucrează cu „dacă ar fi fost într‑un fel sau altul”, cunoaştem că „dacă” este un cuvânt cu o semantică favorizând raţionamente ale conjuncturilor, ignorând, pentru puţină vreme, atât cât durează aceste raţionamente, situaţia întâmplată exact. Mai concret, îl folosim pe „dacă”, preponderent, atunci când trăim sau când suntem în apropierea unui necaz.

A fost un mijloc de decembrie, cu o după‑amiază caldă, în care o unitate militară nu ar fi dorit decât linişte ca să‑şi urmeze programul. S‑a plecat în marş, înserarea ajungea din urmă pluton după pluton şi fiecare dintre noi avea să fie depăşit de înserare. Şi a mai existat un bolid fără de lumini, condus de un alcoolic care ne‑a aruncat în gemete, sânge şi moarte. Nu ne propunem să licităm sensibilităţi într‑un moment care ar fi cum nu se poate mai prost ales pentru asta, dar motivaţia acestui articol se găseşte în altceva.

Neghiobul care a adus dezastrul şi a rupt echilibrul şi liniştea unei unităţi militare avea până atunci 7 (şapte) dosare de accidente rutiere, în majoritatea cazurilor conducând beat şi fără permis de conducere. Este posibil într‑o ţară pe care o preamărim la date consacrate ca un astfel de om să conducă vehicule întruna? Ce fel de sistem juridic este acesta şi cum poate el să mai regleze socialul, ce judecători sunt aceia pe care fondul forestier şi banii unui pădurar, criminal la drumuri publice, îi fac să uite mereu accidente după accidente?

Chiar este nevoie de fiecare dată la români să se întâmple moarte, pentru a putea vedea descompunerea noastră ca naţiune? Ca putere a legii şi a aplicării justiţiei?

Dacă pădurarul Ivănuşi Adrian ar fi fost închis la vreme, întâlnirea cu nenorocitul nu ar fi provocat lovituri cum sunt acestea. De ce e nevoie ca paharul dezordinii şi nenorocirii româneşti să dea mereu peste?

Obsedantul „aşa a fost să fie” al românilor, sesizat de la filosofi până la justiţia de astăzi, cu care noi trecem continuu spre haos, aplecaţi de întâmplare şi resemnaţi, face să aşteptăm ca „soarta” să le decidă pe toate. Dar noi ce mai suntem?

Românii nu analizează nimic din ce li se întâmplă cu raţionamente reparatorii, nu decid să înlăture cauze, ei joacă mereu la loteria efectelor nenorocite, create tot de ei.

Plutonul trecut prin accident aşteaptă să vadă ce se va întâmpla cu acest pădurar. Noi îi aşteptăm pe judecătorii care s‑au ocupat de dosarele de până acum ale lui Ivănuşi. Vor veni oare răspunsuri, sau copacii din pădurile Gorjului vor fi mai rentabili decât vieţile noastre?

Se pot spune multe cuvinte despre plutonierul‑major Pricop, dar momentul nefast restrânge mult utilitatea vorbelor. Îi vom lăsa pe alţii să o facă. Un minim de etică nu lasă fabricarea emoţiilor jurnalistice. Sigur este că ne devenise prieten comandantul nostru, aflasem că făcea parte din elita transmisioniştilor din Armata României, aveam încredere în caracterul său echilibrat, în atmosfera de prietenie pe care o creasem împreună şi în cunoştinţele sale. În plutonul militarilor cu termen redus, mai ales la cei care sunt încă în spitale sau în cazarma Târgu Cărbuneşti, persistă starea de şoc. Fiecare dintre noi rămâne lângă familia în doliu, după putinţa sufletelor noastre.

Ne‑am pierdut pedagogul, armata şi‑a pierdut un subofiţer, România, dacă nu‑i prea mult, a pierdut un om. Familia a pierdut un fiu, un soţ şi un tată.

Noi, militarii încorporaţi în octombrie ’98, a trebuit să vedem încă o dată monstruozitatea societăţii. De asta ne‑am legat la început supărarea de non‑istoricul „dacă”.

Domnul să‑i dea mântuirea comandantului nostru care a fost lovit mai mult decât noi! Şi colegilor noştri însănătoşire!

Plutonul de militari TR care şi‑a pierdut comandantul.

* Observatorul Militar, nr. 52, 30.XII.1998 ‑ 5.I.1999

Printr‑o întâmplare erotic‑banală aparţin acestui popor. Şi pentru că scrisul meu îşi găseşte locuire în limba lui, consider ca o datorie faţă de această apartenenţă, cel puţin o formă de respect, vorbirea adevărului. Un adevăr pe care îl ştiu sau pe care îl cred eu. Nu trebuie să fie acceptat, nici însuşit, nici măcar înţeles.

Nu cred că voi avea mult timp pentru asta, după treizeci de ani mă va obliga viaţa să îngenunchez în vomătura ei, în acele compromisuri naturale, fireşti pentru existenţă. Plus oamenii, plus situaţiile…

Probabil n‑o să mai fiu atât de detaşat în libertăţile mele. A îndrăzni atunci a spune orice despre oricine ar fi o nebunie… Şi n‑am să mai vorbesc, decât dacă voi fi întrebat. În plus, este posibil să îmi crească burtă, să chelesc, să mă cherchelesc, să condiţionez femei, să fiu lingăul particular sau în cuvântări al celor de peste mine şi năpasta unor amărâţi de subalterni. Dar până atunci, mă voi mai împotrivi puţin unui curent, unor situaţii, unor oameni, unor imposturi. Totuşi, cu sinceritate, nu cred că este mare lucru atitudinea mea de până acum, din pricina faptului că manifestarea ei este din afară.

Zic toate acestea pentru că am observat în fragila mea experienţă inconsecvenţa omului: dacă nu se sfinţeşte, obligatoriu se porceşte!

Iar titlul, să nu vă jignească, nu l‑am ales pentru asta, nici considerentele ziaristice n‑au fost dominante, doar mi‑a plăcut. Sursa interioară a acestei plăceri nu am să o spun.

Nu este acel „bă” depreciativ, adresat de un scriitor unor cititori de ziar, este un „bă” direct, venit din copilăria mea între moşnegi, o amintire dintr‑un sat al acestui judeţ. Un fel de „bă” spus peste un fel de gard (…)

Din colţul acesta am să vă acuz de multe lucruri, poate că voi meritaţi cel mai puţin (spus direct), dar şi cel mai mult (într‑o judecată mai profundă). O să arăt laşităţile voastre, laşităţile mele, prostia tuturor.

M‑am săturat să tot trec înalt printre voi, cu pomeţii plini de sclipici poetic. Să vă aud mereu plângându‑vă de netrebnicia altora, dar necăutând la raţionamentul acela – ei sunt doar reprezentanţi.

Lipsa voastră de atitudine se converteşte rău în iresponsabilitatea lor.

Iar în România, partidele şi‑au făcut în sedii crescătorii de papagali coloraţi şi frumuseţea ţării nu se mai vede acum de frumuseţea crestelor acestora.

* Gazeta de Gorj, nr. 1, 2‑8 februarie 2001