Lumea gorjenească
Gorjul cultural29 iunie 2012

Vestea verii vine din Ardeal

La Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, evenimentul expoziţional al verii îl constituie retrospectiva Constantin Blendea (28 iunie – 5 august). Tablourile pictorului sunt ca o revărsare de culori mirosind a subţioară de pasăre de aur. Lumea vine la expoziţie ca la o sărbătoare pândind dreptunghiul de culoare ameninţat cu zborul prevestind călătorii închipuite. Pereţi asediaţi cu aripi, lumini dibuind disperări clandestine, culori învineţite de răsuflarea nopţilor sfâşiate, speranţe întârziate, plutiri şi vise la un loc, toate, invocând din străfunduri cântecul, sunt ca o biserică refugiată într-un piept de pasăre măiastră.
Văzute de departe, tablourile pictorului aduc a fi nişte scene de vânătoare desprinse de trupurile răvăşind în zbor fericirea. De Sfânta Măria Mare, pe simezele Muzeului de Artă de la Târgu-Jiu vor sta atârnate, la vedere, toate păsările pictorului Blendea. Va fi, cu adevărat, un mare eveniment. Iată, drept invitaţie la meditaţie şi spre a vă trezi curiozitatea, o poezie pe care Nichita Stănescu i-a dedicat-o pictorului nostru cu ocazia unei expoziţii deschise demult la Roma:

Culorile

Lui Constantin Blendea

Adevărul despre culori îl ştie numai orbul,

Despre alergare numai cel care şi-a pierdut picioarele,

Nu putem să iubim decât pe cei

pe care i-am pierdut în noi înşine,

Ca dovadă este faptul că mâncăm numai din pricina foamei.

Se colorează calul de bronz din piaţă cu soarele

A cărui lumină atârnă aidoma balelor

De colţul gurii bătrânilor.

Ah, culorile, absenţă a fericirii

Logodnicul îşi sărută sub pătura neagră logodnica,

Copilul în burta mamei sale nu vede culori,

Soarele lui este buricul măsii.

Abia după aceea când începem să nu mai fim

Ne culcăm pe culori ca pe nişte pături.

Nimeni n-a murit din pricina cerului albastru,

Cu cât ne apropiem de moarte

Cu atât ne sunt mai dragi culorile.

Numai ceea ce nu are culoare este pe dinlăuntru.

Singure culorile

Sunt în afară.

Albastrul este foarte departe iar verdele sub picioare,

Rozul poate fi mirosit,

Cărămiziul pipăit,

Dar vai, înlăuntrul meu, inima mea

Nu are nici un fel de culoare.

Prietene, tu vezi ceva cu degetele tale?

Nopţi cu Sânziene la Voiteşti

De astăzi nu mai cântă cucul. În pridvorul pivniţei de la Voiteşti stau aliniaţi dorobanţi de geam pentru fiecare dintre cei care mai pot duce. Via are poalele aşternute până-n dunga Inoşii. Primii licurici de sezon ne scot la vedere feţele obosite de prea-plinul de peste zi. La noapte vin Sânzienele!

“Bă, când ieream io mic, chiar că veneau Sânzâienele. Era după războiul ăl mare şi cam rămăsăsără multe dintre muierile satului fără bărbaţi. Cam muriseră de tineri pe frontul ruşilor. Multe n-apucaseră nici măcar să rămână borţoase cu-ai lor. Las că până la urmă au cam făcut toate copii. Şi vara, cum se cocea floarea galbenă de Sânziene de te durea capu de mirezmuri, numa că da căldura şi-n oameni şi-n muieri de nu se mai puteau ţine la viaţă. Trebuia trăită. Şi-atunci, ca să nu fie cu păcat, s-a ales noaptea asta de Sânzâiene când, uite colo-n dunga Inoşii, între sălciile ălea pletoase, s-adunau la apă după miezu nopţii, toate muierile ălea tinere, rămase fără bărbaţi de pe urma războiului.
Noi ieream copii şi-mi aduc aminte cum povesteau că veneau şi cam dezbrăcate şi-mpodobite care mai de care cu coroane de flori. Şi spre dimineaţă, aruncau florile de pe ele pe casă. Şi cam cum rămâneau atârnate florile pe la streşină, aşa se cam aranjau apoi vieţile pe tot anu”
E povestea pe care-am auzit-o de multe ori spusã în copilãrie. E adevãratã ºi acuma. Altfel cum ne-am mai fi adunat atâþia în pridvorul pivniþei de la Bãlãneºti ca s-aºteptãm iar Sânzienele în dunga Inoºii. Ne-am pus toþi pe treabă, la masă, aşteptând să se adeverească povestea. Am avut de toate: mâncare, băutură, femei şi lăutari. Petrecerea să fi ţinut până dinspre ziuă. Luna era deja sus de tot, licuricii aşternuseră o pală albă de lumină prin via tânără atârnată de haraci, câţiva câini îşi făceau curaj prin mahala şi parcă…
N-am fost în stare să rămânem vii. Ne-a luat pe toţi somnul de atâta bine. Să fi fost anul ăsta Sânzienele în poala Inoşii la Voiteşti? În şanţ, la Zamfir, părerile sunt împărţite. Cei încă rămaşi la baricadă susţin că n-a fost o noapte uşoară. Mai ales că dinspre ziuă a mai fost nevoie de-un transport de băutură. Întrebaţi dacă-au fost Sânzienele în poala Inoşii s-au primit răspunsuri fel de fel. Nu rămâne decît să ne organizăm pentru la anu’.
La streaşinile caselor din mahala atâtnă în bătaia soarelui pale de flori galbene de Sânziene. Semn că sărbătorile verii trec.
Ca viaţa!
În îndepărtata Japonie, la Tokio, se organizează din cele mai vechi timpuri, la începutul verii, când nu mai cântă cucul nici la ei, un Festival al licuricilor. De cînd cu vremurile astea supertehnologizate, licuricii adevăraţi au cam început să-i ocolească pe japonezii capitalei nipone, aşa că pentru a păstra totuşi tradiţia imperială au inventat anul acesta, împreună cu firma Panasonic, câteva sute de mii de licurici electrici, iluminaţi cu baterii solare, al căror spectacol de lumină s-a desfăşurat pe aliniamentul râului Sanuida, ce străbate de la un capăt la altul metropola lor.
Să fim sănătoşi şi să ne cânte cucul şi la anu’ şi vom organiza şi noi o primă ediţie internaţională a unui Festival cu licurici adevăraţi în dunga Inoşii, că-n vie la noi sunt cu miile, har Domnului. Deja, mulţi japonezi vor să bată drumul până la Bălăneşti la o aşa sărbătoare.
Vin şi Sânziene s-avem…

Aniversări recuperate, Darie Novăceanu – 75

Era demult, în toamna frumoasă a anului 1968, când încă mă chinuia adolecenţa-mi de provincie. Am cumpărat atunci dintr-o librărie bucureşteană, cu 8,50 lei, bani mulţi pentru posibilităţile noastre, o carte de călătorii scrisă de Darie Novăceanu – Noaptea, pe drumurile Italiei. De-atunci, de la toamna aceea şi de la cartea lui Darie Novăceanu am rămas cu o nostalgie a călătoriilor încă nepetrecute. Abia peste mulţi ani, poate prea mulţi, am avut posibilitatea „să-l verific” pe Darie Novăceanu, preumblându-mă şi io, noaptea, pe drumurile Italiei. Pagini dense, scrise bine, cu inima şi cu sufletul şi cu mintea, cum numai la A. E. Baconski am mai citit apoi  într-un  fals jurnal de călătorie – Remember – de pomină, în două volume.

Darie Novăceanu s-a născut la 8 mai 1937 la Crasna de Gorj, a debutat în 1962 cu volumul Autobiografie, a fost diplomat de carieră, poet şi eseist, a tradus cu performanţă din literatura spaniolă şi sud-americană, a condus ziarul Adevărul la începutul anului 1990, apoi a fost ambasador în Spania şi apoi… Despre sejurul diplomatic din ţara lui Gongora a scris o carte interesantă, dar tristă – Saloanele de lux ale memoriei, paginile despre Adevărul şi toată perioada tulbure a primei jumătăţi de an 1990 aşteptându-şi încă editorul. Această nouă carte – Naufragiul piraţilor – va fi, la apariţie, cu siguranţă, bestseller-ul anului.
Urmare Premiului Naţional al Spaniei pentru ediţia Gongora din 1982 şi a prieteniei cu regele Juan Carlos, Darie Novăceanu s-a stabilit la Madrid, unde scrie poezie românească.  Manuscrisul volumului La poarta cuvintelor aşteaptă să fie tipărit în România.
Zilele trecute, oficiali şi instituţii oficiale româneşti au deschis pentru românii din Madrid o bibliotecă publică, cu cca. 1500 de volume pentru început, în mare parte din donaţii din ţară, purtând numele poetului Lucian Blaga. Lucru lăudabil întâmplat departe, în Spania. Darie Novăceanu n-a fost invitat la aceste manifestări româneşti cu caracter cultural. Păcat!
După George Uscătescu, încă un om de-al nost’, om ca lumea, îşi prefiră viaţa la Madrid. “Simţeam că mă întorc acasă”… sunt  ultimele cuvinte cu care încheie capitolul de final – Reîntoarcerea – din Noaptea, pe drumurile Italiei…
Era, atunci, în iulie, 1968. Cu Lumini şi Umbre, după spusa lui Quasimodo: “Fiecare stă singur pe inima Pământului / străpuns de o rază de soare / şi în curând e seară…”
Lasă-mi, Doamne, lasă-mi numai o parte / Din îndoiala care mă apasă. / Că nu mai ştiu de mult ce-nseamnă casă / Şi simt că tot şi toate-mi sunt departe. / Înstrăinat, m-aşez în zori la masă, / Ca un vâslaş, lăsându-se să-l poarte / În voia lui cuvântul ce desparte / Ca un cuţit lumina zilei ca să / Mai pot s-aud cum curge-n amintire / Un râu. Speranţă care vine / Din viitor, bătrână şi puţină. / Speranţă-n cârji, plăpândă şi subţire, / Dar singura ce încă mă mai ţine / Să pot pluti prin umbră şi lumină. (Lumini şi umbre, din volumul în pregătire La poarta cuvintelor)
În curând e seară… La Crasna au venit investitori străini. Nişte belgieni au inventat o fabrică de ciocolată. Locurile s-au mai îndulcit. Şi oamenii. Îl aşteptăm acasă pe Darie Novăceanu. Va fi sărbătoare, va fi bine!
Mereu, acasă…

Cruce roşie la Călindar

În Lumea Albă a sculpturii contemporane, Paul Popescu se detaşează asumându-şi singurătatea, împăcat de-o vreme cu izbânda notorietăţii sale deja acreditată. Opera sa se îmbogăţeşte mereu instituţionalizându-i formula, lucrările lui dovedind cordialitate melodică prin calitatea albului marmoreean cu care-şi înfruntă avizat privitorul. Inventiv în a se apropia de începuturile lumii, se desprinde de tot şi de toate cu aplombul creator al aripei şi-şi încearcă puterile într-un proiect de anvergură menit să ofere diverse variante ale aceluiaşi cult al zborului. Această întreprindere renascentistă ne oferă imaginea deconcentantă a artistului aflat la maturitate, capabil să se sacrifice într-o ţinută spirituală demnă de incontestabila-i disciplină de atelier. Privindu-i cu atenţie sculpturile, chibzuim cu entuziasm la minuţia celui pândit sincer de curiozitate şi la tot ce-l singularizează deja pe artist – rigoarea cultivată cu efort şi disciplina temperată cordial de o tandreţe ingenios întrupată operei.

Paul Popescu face o sculptură a cărei înnoire continuă apelează la vechile modele care-au mântuit demult lumea.
Astăzi e cruce roşie la Călindar. Sculptorii mai stau şi degeaba… Cu noi, la o cană cu vin. La mulţi ani!

    Adaugă un comentariu

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *