Şi artistul fotograf Vasile Blendea a plecat devreme, prea devreme dintre noi. Eu l-am cunoscut prima dată la ediţia din 1997 a Atelierului de poezie „Serile de la Brădiceni”. L-am rugat atunci să mă… tragă şi pe mine într-o poză, pe care să o am pentru coperta unei viitoare cărţi, iar nea Vasile Blendea, cu priceperea de artist, m-a pus să îmbrăţişez un copac, doi. Apoi, mi-a şi dăruit o fotografie din colecţia personală (realizată în 1987), pe verso având următoarea dedicaţie: „Conjudeţeanului meu Alex Gregora, artist al „rimei”, cuvântul gorjeanului şi al Limbii române, această imagine de „referinţă”: Cella Delavrancea şi Vasile Blendea. ½ din inima (desen, n.n.) lui. 13.09.1997, la Brădiceni, semnătura.”
Cunoşteam multe despre dărnicia peştişeneanului, îi urmărisem evoluţia foto-artistică şi îl admiram cu sinceritate pentru ceea ce realizase.
S-a născut în 1937 la Pestişani, a urmat cursurile liceale la Târgu-Jiu, după care, la Bucureşti, a absolvit, în 1967, Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii Bucureşti. De-a lungul carierei sale a avut expoziţii personale de fotografie, apărându-i albume foto, cel dedicat lui Eminescu, în care Vasile Blendea refăcea „periplurile” europene ale poetului, fiind de referinţă. Este autor al unor celebre portrete cu Arghezi, Călinescu, Marin Preda, Nichita, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Botta, Phillipide, Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Mirodan, D.R. Popescu, Baba, Ciucurencu, Irimescu, Ion Voicu, Giugaru, Calboreanu, Cotescu, Amza Pellea, Daicoviciu, Constantin şi Geo Bogza etc.  A murit la 17 noiembrie 2005.
Iată cum povestea că s-a apucat Vasile Blendea de arta fotografică: “Eu, până la 14 ani, nu am avut nici o fotografie. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-i vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant, şi acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru.  Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi, părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agăţe în perete. Află că, până acum, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu-Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei. Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: – Ridicaţi coşciugul mai sus, mai sus, mai sus, până era să cadă mortul. La câteva zile, fiul mortului l-a întâlnit pe Mitică şi i-a cerut fotografia, însă hilarul situaţiei era că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: – Domnule, n-a ieşit că a mişcat mortul. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie, şi mi-a vândut aparatul în rate.”
Acum, şi mie mi s-a făcut aşa dor de Vasile Blendea, încât, dacă s-ar întoarce, aş sări la gâtul lui şi l-aş întreba: – Nea Vasile, fotografiile mele cu copacul unde sunt?
Să nu-mi spună mie, fachirul, că s-a mişcat copacul şi de aceea nu le are!