Mai tot gorjeanul ar trebui să știe ce este Sala Maură. Ar trebui… Cel puțin teoretic. Omul, care mai este cât de cât interesat de ce se întâmplă prin Gorjul ăsta, aude de „marile întâlniri“ de la Sala Maură aproape toată ziua. Că nu pricepe mai nimic nu este, în totalitate, vina sa. Sala Maură este, în principiu, odaia aia mare din Prefectură, unde de amar de vreme se strâng tot felul de indivizi care cern, frământă și tăinuie soarta județului ăsta. Mai mult de atât: ne-o și coc. Ca într-o adevărată bulangerie, că, de, ne-am întors pe vremea când toate idioatele și toți idioții „o ardeau“ pe bulevard cu furculision și lingurision, dar, na, la modă astăzi e engleza. De ce n-ar fi transformat și VIP-urile contemporane Sala Maură în bulangerie? Ei, bine, săracii de ei nu știu că în franceza adevărată cuvântul se scrie „boulangerie“, dar, ce mama dracu, sunt VIP-uri și dacă pe bulevard toți pot să „o ardă“ cum vor, ei și-au rezervat dreptul de a-și face bulangeria proprie în ditamai prefectura, mai exact în Sala Maură.

Frământă domnii și doamnele de prin Consiliul Județean și alte instituții problemele, de ne-a luat dracu și din altar. Mai pe scurt, în peste 20 de ani de la revoluție, o grămadă de tăuni au făcut pe VIP-urile în bulangeria din Sala Maură, nu au produs nimic, dar și-au luat leafa și au avut grijă să-și rezolve multe probleme că, de, doar ei au pus și pun aluatul Gorjului la dospit. În tot acest timp, gaura covrigului pe care ni l-au servit cei de la bulangerie a tot crescut, proporțional cu averile unora dintre ei.

Rămâi șocat să vezi rapoartele de activitate ale unor consilieri județeni, care spun că și-au primit leafa pentru că au participat la ședințe, la diverse festivități și, Doamne, ce efort, uneori și la pomana porcului. Că ani de zile s-au chinuit să plece în delegații ce au fost prezentate fraierilor drept schimburi de experiență, nu vă mai spunem. V-am enerva prea mult…

Singurele amintiri plăcute pe care le am din Sala Maură sunt, mai exact, două… Prima dată m-am bucurat ca un nebun la festivitățile prilejuite de promovarea echipei de fotbal în prima ligă. A doua bucurie mi-a provocat-o managerul Artego, Viorel David, care a reușit să lase fără grai palavragiii de la bulangeria din vestita sală. Omul s-a întrebat dacă nu ar fi fost mai bine ca pe insulița de pe Jiu să fi fost mutat Muzeul de la Curtișoara, astfel realizându-se o comoară turistică inestimabilă, într-un perimetru atât de mic în Târgu-Jiu, în dauna unui restaurant și a unei tarlale care găzduiește ocazional petreceri câmpenești. M-aș fi bucurat și la premierea gimnastei Andreea Munteanu, dar, deși n-au dat nici un șfanț de la bulangerie, unii de pe acolo s-au înghesuit să se tragă în poză cu un copil de excepție.

Până una – alta, la bulangeria de la Sala Maură am trăit un mic cutremur, dar vă rog să nu vă bucurați ca niște naivi ce continuăm să fim. Dacă un partid vrea omul lui în postul cutare, nu face asta pentru că individul propus ar fi un trimis al lui Dumnezeu, pentru a începe să ne rezolve problemele. De obicei tragi cu dinții să obții un post pentru „dedicația“ ta, în speranța de a – ți asigura un parandărăt cât mai frumușel. Ajunge Georgică șef la nu știu ce instituție și, automat, lucrările și alte servicii pe care o să le plătească unitatea acestuia o să aducă bani frumușei către buzunare deja pregătite.

E balamuc la bulangeria din Sala Maură, dar în loc de pâine primim, încă o dată, circ. Suporterii din galeriile echipelor de fotbal nu sunt, în mare parte, haimanale nepregătite intelectual, așa cum spun unii sau alții. Nu mă credeți? Treaba dumneavoastră… Întrebați-vă însă de ce, cei despre care vorbim strigă ca disperații: „La brutărie/la brutărie!“ Bulangerie…, brutărie… Parcă mai frumos sună românește.