„Cum ştiam, la streaşina Prefecturii încă fâlfâie două-trei streaguri. La Primărie alte două. Parcă şi la Şcoala de fete fâlfâie ceva… Gardieni bărbieriţi până subt piele fumează ţigări ca lumea în timpul „foncţiei” şi citesc, despre cum şi ce va mai fi, din ziarul „Răcnetul Carpaţilor” – ultima foaie electorală apărută în peisajul presei locale, dominat de gospodine apucate rău de furia pixurilor. Fanfara municipiului intonează cântece perfect revoluţionare pe treptele de piatră ale Casei de Cultură. În oglinda alămurilor, aflaţi la prima abatere, tineri alegători îşi regulează mustăţile în furculiţă. Pe ziduri stau cuminţi atârnate plicuri albastre cu ştampila Teatrului Elvira Godeanu. Trăzniţi de mirosurile de levănţică, „andrisanţilor” le lăcrimează ochii din pură curiozitate profesională.

„O scrisoare pierdută” în regia lui Marian Negrescu, într-o repetiţie generală, ne-aduce aminte la toţi „cine suntem şi de unde venim”. Lumea lui Caragiale e în vria ultimilor zile electorale.

La avizierul teatrului pozele colorate cu primarul Petrică Nanu amiroasă a clei de câine. De pe stâlpii de troleibuz Morega & fiii (Dan şi Ilie) abia-şi mai ţin răsuflarea. Domnul Cîrciumaru pare călare pe… gardul de vis-a-vis şi-şi râde-n barbă. Ştie el ce ştie. Ceilalţi candidaţi nu intră în socoteala lui Ion Luca Caragiale.

La spectacol scaune de pluş moale, rezervate special, îi aşteaptă pe toţi candidaţii oraşului cu consoartele lor „gengaşe” mirosind şi ele frumos a „odicolonuri” de import. Directori de ziare de bună credinţă, aplecaţi bine asupra fenomenului teatral, trag cu urechea-n dreapta şi-n stânga. Apoi, imparţial „ca tot românul”, acordă, contra cost, hălci bune de hârtie electorală mâncătorilor… de vorbe ce-şi exersează puterile pe ultima sută de metri. Coana Joiţica, venerabilul domn Tranhanache, onorabilul Tipătescu, stimabilul Caţavencu, domnii Frarfuridi şi Brânzovenescu, aşteaptă „ca la teatru” tusea prefăcută a lu’ nenea Ghiţă poliţaiul ca să se poată da drumu’ la spectacol.

Sala-i plină ochi. La vedere câţiva scriitori, câţiva şefi de firme, un preşedinte tânăr al unui partid care de-o vreme investeşte în teatru şi un senator apucat pe cont propriu de furia primăriei. Nici un organ ca lumea. Fotoliile rezervate lor rămân goale. Se duce vorba-n sală că-s toţi la meditaţie. Abia-au făcut rost de chestionare şi le-nvaţă pe dinafară ca să le-ncapă vorbele în timpii de antenă alocaţi mâine la televizor. Şi-apoi, ar râde lumea de ei dacă i-ar vedea tocmai acum la teatru. Orice poate fi interpretat şi pus la suflet de alegători. Poate altă dată…

Pe ultimul „fir roşu” al Primăriei, primarul Petrică Nanu se interesează personal de mersul „Commediei”. Data trecută n-a cam fost mulţumit de prestaţia trupelor. Acum, protejându-şi… mustaţa, e-n stare să sufle (ca lumea) şi-n… iaurt. În difuzoarele străzii şi pe la uşile gospodarilor susură vocea unsă cu tot felul de alifii a primarului: „Eu sunt Petrică Nanu”… La casele lor, copiii cuminţi ai oraşului învaţă de pe televizor cântece conforme cu vârsta: „Eu sunt motanul Dănilă…” Degeaba… Spectacolul a început. Pe scenă, alt candidat al prefectului. În rolul lui Caţavencu, actorul Valeriu Bâzu confirmă, dozându-şi puterile. Îşi cunoaşte bine „enteresul” şi merge la sigur: „Soţietatea noastră are drept scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău…”

Care „enteres”? Din când în când (indicaţie regizorală), pe faţa lui coboară o undă de uşoară îndoială: „da’ dacă de la centru…”

Pe-afar’, prefectul şi preşedintele partidului în exerciţiu aleargă după sponsori cu dare de mână. Promisiunile, sunt ele vorbe, dar ar trebui onorate: „Eu sunt Petrică Nanu, un om normal, făcut din calităţi şi defecte. Eu nu am nevoie să mă familiarizez cu problemele oraşului. Ştiu ce am de făcut. Cred că ştiţi şi dumneavoastră. Voi avea grijă personal de asta! Am făcut cum am crezut că este mai bine. Eu sunt Petrică Nanu, care n-am făcut lumină în toate ungherele oraşului. Eu sunt Petrică Nanu, care n-a reuşit să vă mulţumească pe toţi. Am făcut cât am putut. Eu sunt Petrică Nanu care n-a… Diferenţa dintre mine şi alţii este că eu nu vorbesc din cărţi”. Deh! Cartea-i grea „neicusorule”!

Dinspre Primărie, din vecini, vreo Veronică lăsase muzica tare pe televizor: „Eu sunt motanul Dănilă”… Deja chestiile astea nu mai impresionează pe nimeni. E ca la teatru. Da, dar la teatru-i frumos: Coana Joiţica-i damă bine (ce rol excepţional a putut face Mariana Ghiţulescu!), Conu Zaharia s-a prefăcut ca un onorabil ce e şi-a râs de noi de-adevăratelea (Dan Calotă s-a descurcat pe scenă de minune), prefectul Tipătescu a conlucrat bine cu Ghiţă Pristanda, poliţaiul urbei (Ioan Alexandrescu şi Ionuţ Stoica – doi actori cu… independenţă totală), un cetăţean turmentat ne-a reprezentat cu bine nedumerirea şi nesiguranţa (Sorin Giurcă întrecând orice aşteptări), Farfuridi şi Brânzovenescu – doi băieţi de băieţi de la noi din 9 Mai (Nicu Vicol şi Pompiliu Ciochia – doi actori tineri cu carte multă şi cu talent pe măsură) şi, la loc de cinste, Agamiţă Dandanache (Dan Dobroiu) – omu’ centrului.

În locul candidaţilor adevăraţi s-au lăsat manevraţi regizoral de Marian Negrescu (şi el un candidat, ajutat la rându-i „de o demoazelă în roşu”, pe numele ei Geni Maxim) oameni cu stare ai teatrului: George Drăghescu, Fane Preda, Cătălin Lungu, Florin Nanu, Cosmin Ştefan, Mihai Cătuţ, Dan Adrian, Dragoş Spahiu, Laurenţiu Vâlceanu, Dragoş Drăgotescu, Plăcintaru Adelin, Creţan Răzvan, Ţîrcă Ciprian, Beloiu Titus, Scafeş Adrian, Muja Florin, Popez Mihai şi noi, ceilalţi, alegători, cetăţeni.

A fost bine „şi-n parc fanfara cânta” (adică Drăgan Florin, Sobari Paul, Butoianu Emil, Balica Victor, Feregan Tony şi Enăştescu Gheorghe).
Veniţi la teatru! Lumea lui Caragiale e chiar lumea noastră.”
Vasile Vasiescu, 10 mai 2000