În cadrul campaniei CANCERUL NU UCIDE, STATUL ROMÂN, DA!, iniţiate de GorjNEWS.ro şi Radio Târgu Jiu am realizat un interviu cu profesorul gorjean tratat, peste un an, de sinuzită la Târgu Jiu şi Bucureşti, şi vindecat de cancer, ultimul stadiu, la clinica din Freiburg – Germania, şi cu soţia acestuia.

Citiţi şi vă cutremuraţi.

Aş vrea să îmi spuneţi cum era viaţa dumneavoastră înainte să debuteze afecţiunea.

Pacientul: Să zic că viaţa unui om normal. Un om care nu a fost bolnav niciodată, nu am avut nicio afecţiune, un om care avea un serviciu, un om care avea o viaţă familială normală, copii…

V-a trecut vreodată prin cap că vi s-ar putea întâmpla aşa ceva, văzând cazuri în jur?…

Pacientul: Sincer să spun, nu. Mă gândeam că poate mă feresc de aşa ceva… Tot omul speră să nu i se întâmple lui.

Cum a debutat afecţiunea? Acum cât timp?

Pacientul: Un an şi ceva…

Care au fost primele semne?

Pacientul: Nas înfundat, apoi uşoare hemoragii, la intervale absolut neregulate. Deci, puteai să ai una astăzi şi a doua zi, şi apoi o pauză de o lună. Efectiv puteai să uiţi. Chiar, în prima fază, nici nu le-am băgat în seamă, pentru că am citit că uşoare sângerări pot fi normale. Dar ele au devenit din ce în ce mai abundente. Din ce în ce mai abundente. Asta a fost.

Tratat peste un an de sinuzită, deşi avea cancer, ultimul stadiu

La ce interval v-aţi adresat unui medic?

Pacientul: La câteva luni.

Puteţi să îmi spuneţi cine v-a văzut?

Pacientul: Dr. ………., din Târgu Jiu, dar nu vreau să apară numele… Diagnosticul a fost de … o rinită, o sinuzită, am făcut o radiografie la sinusuri, păreau în regulă, şi am început diverse tratamente…

Cât timp v-a ţinut sub observaţie acest medic?

Pacientul: Câteva luni bune…

Şi a fost convinsă permanent de acest diagnostic?

Pacientul: Da, deci, dânsa… Eu am întrebat-o: poa’ să fie şi altceva? Şi a zis „a…, nu – nu – nu – nu!” Deci, dânsa a fost convinsă de acest tratament. Pot să vă spun că m-a văzut şi un medic de la Bucureşti, care a mers pe acelaşi diagnostic. Era un medic arab, tot ORL-ist, care avea colaborare – am înţeles – chiar la Clinica ORL Prof. Dr. Hociotă…

Înţeleg că semnele afecţiunii au fost din ce în ce mai evidente şi că v-aţi adresat, ulterior, şi altor medici…

Pacientul: Semnele au fost din ce în ce mai evidente, în sensul că, la un moment dat, începuse să îmi afecteze auzul. Şi, atunci, am fost sfătuit de doctorul Hortopan, cu care mă întâlneam aproape săptămânal, şi la un moment dat mi-a zis: „mă, nu-ţi mai trece o dată sinuzita aia?” Chiar aşa s-a exprimat… „Ia să vii la Bucureşti, să îţi văd eu sinusurile…”, el lucrând la un tomograf. Şi-atunci mi-am luat concediu şi am mers la doctorul Hortopan, la Bucureşti, la Institutul Parhon…

Se făcuse un an, de la primele semne?

Pacientul: Mai mult de un an. Aşa, tomograf, şi a sugerat că am ceva în spatele nasului, aicea, nu ştiu termenul medical efectiv, şi mi-a recomandat… Deci, el şi-a dat seama de la început ce am… Şi mi-a recomandat un foarte serios examen ORL. Şi mi-a recomandat să merg la dr. Raluca Grigore, de la Spitalul Colţea, care efectiv a făcut ce trebuia să facă orice doctor. Mi-a făcut o endoscopie, mi-a băgat o cameră de luat vederi pe nas şi a vizualizat efectiv ce era acolo: această tumoare pe care mi-a prezentat-o, pe monitor. Am văzut-o. Şi mi-a zis „domnule, aveţi aici o tumoare, trebuie să vedem de ce natură este. Acum, cum vă e bafta”. Imediat a prelevat o probă, care s-a plimbat pe la diverse instituţii, foarte competente, ce au confirmat diagnosticul: cancer.

Şi v-au prezentat alternativele…

Pacientul: Da, mi-au prezentat alternativele şi, bineînţeles, am ales să mă tratez în străinătate.

Aveaţi banii necesari, la momentul respectiv?

Pacientul: Nu, nu aveam banii necesari, şi asta a presupus ca aproape întreaga familie să facă un împrumut bancar, deci şi eu, şi soţia, şi băiatul am făcut împrumuturi bancare…

Contribuise 35 de ani la sistemul asigurărilor de sănătate

Vă imaginaţi atunci că veţi întâmpina aceste probleme cu statul român, că nu vă vor deconta nimic?

Pacientul: Poate un moment ne-am gândit la chestia asta, dar nu credeam că birocraţia este atât de mare. Tot timpul am sperat la ajutorul statului, mai ales că eu sunt contribuabil la sistemul asigurărilor de sănătate de 35 de ani, timp în care nu am beneficiat de absolut nici un fel de concedii medicale sau chestii de genul acesta. O simplă operaţie de apendicită, se pierde în negura vremii, nici nu mai ştiu când am făcut-o…

Care a fost procedura ca să ajungeţi acolo, la clinică?

Pacientul: Procedura a fost următoarea: această doctoriţă Grigore, căreia îi mulţumesc tot timpul, ne-a explicat că a avut un caz aproape identic înainte, şi ne-a pus în contact cu persoana respectivă, de la care am luat nişte numere de telefon, nişte faxuri, nişte cutare – cutare. S-a sunat la clinica din Germania…

Pacientul era rezolvat, nu?

Pacientul: Da, pacientul era rezolvat sută la sută, deci, pur şi simplu, se vindecase absolut complet.
Soţia: Deci, trebuie apreciat la medicii străini că ei în perioada iulie – august erau în concediu, trebuie ţinut cont de treaba asta, şi, totuşi, am fost planificaţi, iar în perioada în care doctoriţa care ne-a confirmat primirea avea concediu, ne-a dat înlocuitor, ceea ce în România nu se întâmplă
Pacientul: Un alt avantaj care ni s-a prezentat era faptul că şefa clinicii din Freiburg era profesor doctor Ligia Anca Grosu, de origine română. Ni s-a sugerat că ne putem înţelege foarte bine cu dânsa. Deci, s-a sunat în Germania, foarte amabili, ne-au stabilit ziua şi ora când să ne prezentăm la un prim consult şi, bineînţeles, ni s-a sugerat să aducem anumite analize şi documente din România: rezultatele analizelor, RMN – ul ş.a.m.d. La ora şi data respectivă am fost primiţi, foarte bine, şi după ce am fost consultat mi s-au dat, efectiv, speranţe foarte mari în legătură cu vindecarea mea.

Cât a durat de la intrarea în clinică până când vi s-a pus un diagnostic clar şi aţi intrat pe tratament?

Pacientul: Consultul a durat aproximativ 50 de minute, timp în care au fost analizate toate documentele cu care venisem din România, mi s-a spus că tratamentul durează opt săptămâni şi că la capătul celor opt săptămâni se vede luminiţa de la capătul tunelului. Mi s-a spus care sunt consecinţele tratamentului. Deci, vor fi nişte reacţii adverse. Mi s-au prezentat, în sensul că voi pierde din greutate, vor fi afectate glandele salivare, deci o perioadă nu o să am salivă, nu o să am gust, o să mi se umfle limba, o să fac eventual o candida, chestii de genul acesta.

„Ce te mai zbaţi atât, nu vezi că eşti pe ducă?”

Trebuie spus în ce stadiu eraţi cu afecţiunea…

Pacientul: Eram într-un stadiu destul de avansat, G3 – G4, în România chiar nu mi se dăduse nicio speranţă. Au fost medici care efectiv au spus aproape pe şleau că nu mai am nicio speranţă de viaţă. O parte au spus că mă tratează, niciunul că mă vindecă. Alţii au spus: „ce te mai zbaţi atât că, uite, G3 – G4, eşti pe ducă”. În schimb, în Germania mi s-a spus că pot fi vindecat foarte bine.

În ce centre aţi fost văzut, în România?

Pacientul: Târgu Jiu, Bucureşti, Craiova, am încercat Clujul, dar medicul ce ne fusese recomandat era în concediu… După acel consult, la clinica din Freiburg, am fost planificat pentru internare peste două săptămâni.

Pentru că era totul full acolo, nu?

Pacientul: Da, acolo totul este foarte bine pus la punct, nemţeşte, ce să mai… Deci, acolo nu se umblă cu jucării, să fie doi în pat, hai să mai adăugăm un pat sau să facem o chestie de genul acesta. După două săptămâni, eram aşteptat. Internat, a urmat perioada de simulare, în care mi s-a construit această mască, timp în care am fost consultat ORL, neuro, plămâni, stomatologic – asta e foarte important, să nu ai carii active. Deci, ei îşi fac meseria aşa, ca la carte, te trimite colo – colo – colo – acolo, să te vadă, ca să fii în regulă, să ştie, să nu aibă surprize. Şi am început tratamentul. O bună parte din personalul acestei clinici este formată din fizicieni, chimişti, informaticieni şi totul se face ca la carte. Deci, pot să spun că pe mine m-a tratat un calculator. Mi s-a făcut un program de tratament şi, efectiv, calculatorul m-a tratat acolo…

Despre atmosfera din clinică, despre cum s-au purtat cu dumneavoastră…

Pacientul: Atmosfera este deosebită, chiar aş vrea să spun prietenească… Pacientul este în atenţia personalului 24 de ore din 24, minut cu minut. Am să vă dau exemplu: în primul rând, ţi se fac analize aproape zilnic. Se iau probe de sânge, tot timpul se ştie care este starea ta. Şi rezultatele vin aproape instantaneu. Ţi se ia tensiunea de câteva ori pe zi. Ţi se ia temperatura din oră în oră. Eşti monitorizat tot timpul: dacă ai fost la toaletă, ce ai făcut, dacă te-ai odihnit, dacă ai citit, dacă te-ai plimbat, cât lichid ai băut, ce lichid ai băut. Pot să spun că anumite lucruri sunt la discreţie: de pildă, apă plată, apă minerală, mâncare tip cosmonaut, se găsesc pe holul clinicii şi sunt la discreţie, fiecare îşi ia ce vrea şi cât vrea
Soţia: În momentul în care i s-a făcut rău – a avut o zi în care a făcut din nou hemoragie – bineînţeles că medicii s-au alarmat, şi atunci m-au lăsat să rămân cu el peste noapte. Mai mult, mi-au adus pat, lenjerie, ceaiuri, practic m-au tratat şi pe mine.

Cum au progresat stările dumneavoastră în timpul tratamentului din Germania? Pe scurt, o evoluţie a reacţiilor dumneavoastră…

Pacientul: Absolut tot ce mi s-a spus în timpul consultaţiei s-a adeverit pas cu pas. Tratamentul a început să îşi facă efectul, am început să slăbesc, se umflă gingiile, nu mai poţi înghiţi, dar ei sunt pregătiţi pentru aşa ceva.

Şi te pregătesc şi pe tine…

Pacientul: Şi îţi spun de la început ce o să ţi se întâmple. Pur şi simplu, te aştepţi şi treci mai uşor peste aceste stări. Când el ştie că tu nu mai poţi înghiţi, îţi aduce mâncare adecvată, nu te lasă să te chinui… Pot să vă spun că mâncarea acolo este de-o abundenţă, şi la superlativ. Deci, la prânz ţi se aduce mâncarea în rezervă, dar cum?, cu bileţel! Deci, nu toată lumea mănâncă acelaşi lucru acolo, îţi vine nominalizat pe tine, ţi-o aduce pe tavă. Dimineaţa şi seara era bufet suedez, de-o abundenţă – vă rog să mă credeţi – cum mai rar am văzut. Dacă afecţiunea mea a fost în zona nas – gură – cutare, nu puteam să mănânc decât anumite alimente, care se găseau acolo din abundenţă. Lapte, ceaiuri, gemuri nu ştiu câte, mezeluri, cutare, bănuiţi dumneavoastră… Pot să vă spun că rezervele arată ca nişte camere de hotel de patru stele, dotate cu aparatură ultraperformantă, cu care eşti monitorizat tot timpul. Nu mai vorbesc de televizor, frigidere şi alte chestii. Cum ai apăsat pe buton, un asistent vine la tine în câteva secunde şi te întreabă ce ai păţit. Deci, e chestia de secunde până vine!

„La plecare, medicul meu a spus că îşi pune diploma jos dacă eu nu sunt vindecat”

Aţi văzut personal medical sictirit pe-acolo, ca în România?

Pacientul: Nu, ei sunt foarte riguroşi, foarte serioşi şi îşi fac meseria aşa cum trebuie. Nu se apropie de tine fără mânuşi. Dacă ţi se prezintă anumite pastile pe care trebuie să le iei, îţi vin la o cutiuţă, tot nominal, şi stă lângă tine până le iei, să nu trişezi cumva. Deci, eşti monitorizat la milimetru.

Eşti într-un program…

Pacientul: Da, eşti într-un program, cineva răspunde de evoluţia ta şi totul este trecut într-un calculator. De pildă, mi s-a arătat, la un moment dat, o diagramă care prezenta temperatura mea în ultimele 24 de ore. Pur şi simplu făceau un grafic, iar când venea profesorul acolo, în rezervă, să vadă despre ce este vorba, i se prezentau toate aceste lucruri. Pot să vă spun că doamna Grosu venea şi la zece seara să mă vadă, ceea ce la Bucureşti nu s-a întâmplat niciodată. În timpul zilei avea cursuri, participa la diverse conferinţe, congrese, şi la zece seara venea la patul meu să mă vadă. Pot să vă spun că, la internare, pacientul este întrebat ce medic vrea să îl trateze. Noi, necunoscând pe nimeni, decât pe această doamnă Grosu, am spus că doamna Grosu, chiar s-a mirat că am ajuns aşa de sus. Dar dânsa ne-a luat în vizor acolo, sub aripa ocrotitoare, şi pot să spun că nu mi se oferea nici un pahar cu apă fără ştiinţa dânsei. Deci, ştia în orice secundă ce mi se întâmplă mie. Dânsa a făcut programul meu de tratament. Am înţeles că radiaţiile erau mai puternice câteva zile, apoi scădeau… Asta a fost tot.

În Germania, aţi avut vreodată sentimentul că faceţi parte dintr-un experiment, care poate să nu reuşească?

Pacientul: Nu, tot timpul mi s-a dat încredere, iar, la plecare, profesoara Grosu a spus că îşi pune diploma jos dacă eu nu sunt vindecat.

Cât a costat, în total?

Pacientul: Foarte mult, sincer să vă spun încă nu ne-a venit factura finală, dar se depăşeşte bine 50.000 de euro.

Acestea sunt costurile reale, nu umflă ei nimic de dragul de a scoate profit…

Pacientul: Nu, ei chiar calculează de fiecare dată o reducere, în funcţie de medicul care te tratează, 15, 20, 35, 40 la sută. Au fost foarte îngăduitori cu noi, ne-au spus că ei aşteaptă chiar şi acum să trimitem acel formular, să ne deconteze totul.

„Aveţi ceva? Oricum nu ştiu ce să vă fac…”

Pacientul: În ultima săptămână de tratament în Germania, din cauza imunităţii foarte scăzute, am contactat un stafilococ aureus, şi a trebuit să întrerup tratamentul pentru a scăpa de acest stafilococ, lucru care s-a întâmplat în circa o săptămână. Imediat m-au scăpat de el. Gheorghe Dinică a avut aceeaşi chestie, dar lor le-a luat două săptămâni ca să depisteze acest stafilococ aureus, timp în care el a acţionat foarte puternic, iar în Germania în 7 – 8 zile eram vindecat, fiind tratat cu ceva pregătit de ei, acolo, în laboratoarele lor.
Urmare a acestui fapt, a trebuit să fac în România încă trei şedinţe de chimioterapie. În Germania îmi mai rămăsese de făcut o singură şedinţă, dar pentru că în România o şedinţă din Germania înseamnă trei…

Pentru asta v-aţi internat la Bucureşti, sau vă duceţi, faceţi şedinţa şi plecaţi?

Pacientul: Nu, mă internează.

Care sunt diferenţele, aşa, pe scurt…

Pacientul: Ca de la cer la pământ, în sensul că la Bucureşti birocraţia este groaznică, condiţiile sunt absolut mizerabile. Având, de data asta, termen de comparaţie, pot să spun că sunt mizerabile. Personalul trebuie motivat, ştiţi cum… Dar, ce să fac? Trebuie să le fac. Trebuie să spun un episod. Fiind undeva la reanimare, pentru că acolo mi se găsise un loc, m-a întrebat o asistentă, din uşă: „Aveţi ceva?”, şi am zis „Nu, mă simt bine”. Replica a fost: „Foarte bine, că oricum nu ştiam ce să vă fac”.

La ce spital?

Pacientul: La Spitalul Universitar. Aici am urmat o reţetă cu care am venit din Germania.

Dacă aţi fi avut banii necesari, puteaţi continua tratamentul acolo, în Germania?

Pacientul: Bineînţeles.

Care sunt diferenţele de aparatură, de tehnologie?

Pacientul: Aici cumpărăm tot. În timp ce în Germania era un aparat special care îţi introducea în venă substanţele respective, aici este prin cădere liberă. Se atârnă un recipient într-un cuier şi îţi curge, stai şi durează ore întregi. În fiecare zi, la ora 14, se închide secţia de oncologie, şi trebuie să mă mut undeva, într-o altă secţie, unde mi se găseşte un loc, dar contra cost. Şi atunci, acest doctor sună pe la diverse secţii: „Băi, ai un pat pentru un pacient de-al meu?” Deci, la prima şedinţă am fost la reanimare, la a doua şedinţă am fost la chirurgie. La a treia, nu ştiu unde, sper să nu ajung pe la ginecologie sau pe la pediatrie, cine ştie pe unde… Seara nu mai sunt supravegheat, îmi fac tratamentul singur. De fiecare dată trebuie să îmi cumpăr recipientul în care stau substanţele, 63 de euro. Deci, unul dintre medicamente trebuie să mi se administreze cu o pompă destul de primitivă pe care trebuie să mi-o cumpăr eu. Şi care este două milioane şi jumătate, şi trebuie cumpărată de la o firmă pe care ne-o recomandă medicul…
Soţia: Tratamentul este extraordinar de slab. Deci, dintr-un pachet din acesta care se agaţă şi care conţine substanţa numită cisplatin, sunt trataţi mai mulţi pacienţi, pentru că nu există, este criză, nu sunt bani… Este foarte greu de verificat, pentru că fiecărui pacient i se prescrie o anumită doză…

Pacienţii sunt amăgiţi şi omorâţi cu zile

Dar oamenii sunt minţiţi, până la urmă, sunt amăgiţi…

Pacientul: Până la urmă, da. 80 la sută din cei trataţi mor. Tratamentul îl fac timp de doi ani, ceea ce este inadmisibil, atâta timp cât tratamentul trebuie făcut în maxim două luni. Şi, mai mult decât atât, dacă nu e operabil, orice cancer se tratează combinând radioterapie cu chimioterapie, pentru ca efectul să fie maxim.
Diferenţa se vede clar. În timp ce în Germania o şedinţă de chimioterapie dura o zi, aici mă înşir pe 4 – 5 zile.

Soţia: Am fost la cel mai mare centru din Bucureşti, care este Fundeniul. Acolo radioterapia se face undeva la un subsol, şi erau kilometri de oameni, deci nu exagerez, era plin – plin – plin. Ca să intri la medic trebuia să stai cinci ore. Veneau oamenii dimineaţa la 4.30 ca să intre la ora 11 sau eu ştiu la cât, la medicul curant, ca să îi programeze la radioterapie. Radioterapia nu se face pe un aparat de radioterapie. Este, de fapt, cobaltoterapie, depăşită total, şi ineficientă. Am intrat la medic şi i-am explicat că soţul meu are nevoie de o iradiere mult mai puternică, şi i-am arătat confirmarea doctoriţei din Germania. L-am rugat să ne spună dacă poate să ne asigure că acea tumoare va fi rezolvată, cumva. Şi el ne-a spus: “Doamnă, la noi nu se poate face aşa, performanţă. În timp, poate, pe cobaltronul ăsta al nostru. Însă, cum îl văd eu pe domn’ profesor, ca înălţime şi greutate, nu încape pe acest cobaltron.” L-am rugat, atunci, să ne dea acel referat medical, pentru elibererea Formularului E112. Şi el a spus: “Doamnă, mie mi-e frică să dau aşa ceva, şi mama dacă ar avea cancer, nu aş scrie acel raport, pentru că mi-e frică”. De ce, l-am întrebat, de ce vă e frică? “Mi-e frică să nu fiu dat afară”. De cine? “De cei care vor face verificări”.

“În Germania nu se mai face cobaltoterapie de 40 de ani, din anii ‘70”

Pacientul: Este o frază în Ordinul 592. Un medic trebuie să scrie că nu se poate face tratament în niciun spital din România, într-un termen rezonabil. Este absurd să ceri aşa ceva unui medic, printr-un act normativ. Tratament se face, dar, iată, cu cobaltron. Ar trebui să avem peste 100 de aparate în România, şi sunt doar 36. În Germania nu se mai face cobaltoterapie de 40 de ani, din anii ‘70.
Medicii din România vor să te ajute, dar sunt neputincioşi când trebuie să scrie pe hârtie ceva. Ei nu pot să recunoască adevărul din România. Aveam nevoie de un raport medical, prin care să se confirme diagnosticul şi să se scrie că nu se poate face în România, concomitent, radioterapia cu chimioterapia, astfel încât vindecarea să fie garantată. Toţi medicii de aici au spus: vă tratăm, dar nu garantăm nimic.
E o diferenţă netă între a trata şi a vindeca. Deci, în România se poate trata orice, dar nu se vindecă.
Soţia: În lege este stipulată această idee: medicul trebuie să scrie că tratamentul de cancer nu se face în nicio unitate spitalicească din România, ceea ce este absurd. Tratamentul se face, însă nu se garantează, asta e ideea. Deci, oamenii nu pot obţine niciodată acest formular. Această frază este băgată intenţionat în lege. Este vorba de Ordinul 592/2008, care stipulează condiţiile în care se eliberează formularul pentru plecarea la tratament.
E aproape imposibil ca un suferind de cancer să umble pe la toate unităţile spitaliceşti din România, pentru a obţine hârtii care să ateste că nu se poate trata eficient în România. Este absurd.
La rugăminţile noastre, chiar plângând, vreau să spun că noi chiar ne-am umilit, eram într-o situaţie disperată, trebuia să salvăm viaţa soţului şi, totodată, ne trebuiau şi aceşti bani, pentru tratament, a scris că în acel spital, la Fundeni, soţul meu nu poate fi tratat performant în cobaltron, dată fiind înălţimea şi greutatea sa. A spus că ştie că nu există modalităţi de tratament nici în ţară, dar că nu poate să scrie asta.
Atunci am venit la Târgu Jiu şi am depus dosarul la Casa de Asigurări de Sănătate Gorj. Ei ne-au spus de la început că documentul nu este bun, pentru că nu respecta formatul cerut de ordin. Şi atunci, ce trebuie să fac? Au spus că trebuie să încercăm, să mergem la un alt centru universitar, la un alt medic care să scrie că în nicio unitate din România nu poate fi tratat.
Am alergat patru zile, de la un centru universitar la altul, ne-am propus să luăm de la toate, ca să facem o dovadă cumulată că nicăieri nu putea fi tratat. Nimeni nu a vrut să semneze formularul prevăzut de ordin, unii nici nu ne-au primit, întrucât cereau să vadă pacientul, şi soţul meu nu putea fi transportat peste tot, având în vedere starea în care era.
Am plecat în Germania, şi am început tratamentul. Fiul nostru a continuat să meargă la alţi medici. A luat toţi medicii la rând, din Bucureşti. Căuta un medic cu coloană vertebrală, căruia nu-i este frică să scrie, ştiind foarte bine că nu au aparatură, că au primit în 2000 şi au montat în 2007 unele aparate. Am ajuns şi la ministrul Sănătăţii, nu m-a primit în audienţă. Auzise despre ce este vorba şi nu a vrut să se complice. Am fost la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate, la Irinel Popescu. M-a primit un şef de cabinet, a fost foarte amabil cu mine, dar nu m-a ajutat cu nimic.

“Doamnă, eşti o femeie cu carte! Nu pricepi că acest om moare!? Moare! Moare! Moare!”

M-am adresat apoi unui profesor universitar. S-a purtat foarte urât cu mine. M-a umilit. Mi-a spus că eu nu ştiu cine este el, că el este profesor, că în România tratamentul este foarte bun, că nu are rost să dau bani medicilor din străinătate. Este Cristinel Popescu, şi este şeful unei clinici ORL din Bucureşti. M-a umilit, pur şi simplu m-a dat afară din birou. Cineva mi-a spus apoi: doamnă, dacă vreţi să cerşiţi bani trebuie să fiţi umilă. Nu, eu nu cerşeam. Voiam un raport medical pe baza celorlalte documente, prin care să obţin formularul E112. Şi a mai fost un doctor, Niţescu, urolog, care mi-a pus că nu are sens, nu înţelege de ce mai alerg acum, pentru că omul acesta va muri în scurt timp. M-a şi zguduit. Mi-a spus: “Doamnă, eşti o femeie cu carte! Nu pricepi că acest om moare!? Moare! Moare! Moare!” Aşa striga la mine. Domnule, tocmai de-aia mă lupt. Eu nu vreau ca acest om să moară. Eu vreau să mă duc în afară, să pot să îl salvez.

Aţi depus doarul la CAS Gorj în luna iulie. Înţeleg că lipsea o piesă.

Soţia: Nu, lipsea un tipizat, atât, pe care nimeni nu voia să îl completeze, care nici măcar nu este la îndemâna medicilor, e o anexă la o lege.
Răspunsul de la CAS Gorj, negativ, a venit după ce ne-am întors de la tratament. M-am adresat unor avocaţi. După ce au studiat dosarul şi au văzut că este o problemă cu statul, mi-au spus toţi că ei nu se pot lupta cu statul şi, prin urmare, nu au vrut să ne reprezinte în instanţă.

“Aoleu, dacă moare, tu de unde dai banii?”

Prietenii, apropiaţii din România cum aţi simţit că se raportează la dumneavoastră, în această perioadă?

Pacientul: Am primit, inclusiv în Germania, mesaje de încurajare, i-am simţit aproape.
Soţia: Totuşi, aş vrea să menţionez ceva. Eu, ca soţie a pacientului, am fost afectată şi supărată pe prietenii noştri, care aveau posibilităţi materiale. Dat fiind că, într-un timp foarte scurt, aveam nevoie de aceşti bani, de 50.000 de euro pentru plecarea la tratament, în străinătate, am apelat la acei prieteni cu bani, care nu numai că m-au refuzat, dar pur şi simplu ne-au ocolit. Oamenii cu bani sunt şi răi. Auzind că ai o boală incurabilă, pentru ei sunt nişte bani aruncaţi, pe care consideră că nu-i mai pot recupera niciodată, ceea ce este fals.
Trebuie spus că niciun alt pacient de la clinica din Freiburg nu îşi mai plătea singur tratamentul. Toate cheltuielile se decontau între casele de asigurări de sănătate.
Am rugat o prietenă de la BCR să mă ajute să obţin un credit, nu m-a întrebat de soţul meu, de starea lui, a spus doar “aoleu, dacă moare, tu de unde dai banii?”, deci era vorba doar de bani, nu de om, şi m-a supărat foarte rău. Până la urmă, cu ajutorul cunoştinţelor, al dorinţei noastre de a-l salva al lui Dumnezeu, cred, am reuşit să obţinem credite prin care să putem plăti acel avans necesar la clinica din Germania.
Astăzi, profesorul tratat peste un an de sinuzită la Târgu Jiu şi Bucureşti şi vindecat de cancer, ultimul stadiu, la clinica din Freiburg – Germania, îşi poate face planuri de viitor. Asta doar pentru că are un anumit nivel de educaţie şi pentru că familia lui a putut accesa creditele bancare necesare acoperirii costurilor tratamentului.
La Tribunalul Gorj va începe curând un proces intentat de domnul profesor Casei de Asigurări de Sănătate Gorj, pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare. Îl vom monitoriza îndeaproape.
Până una – alta, rugaţi-vă să nu vă îmbolnăviţi de cancer. Statul român vă garantează moartea, atât.