Dejun în… poală, la Sexy shop-ul lui Ţopescu
Dejun în… poală, la Sexy shop-ul lui Ţopescu
Gorjul cultural24 mai 2012

Lumea gorjenească / 25 mai 2012

Motto:
eu pup poala popii,
popa pupă poala mea.
S-ar părea că anul acesta, din motive absolut obiective, Mihai Ţopescu a fost depăşit artistic deseori de situaţia din teren: scumpirea gazelor, a carburanţilor, a vizelor de ieşire din ţară, a chiriei spaţiilor de expunere de prin târgurile lumii, a taxelor de autostradă şi chiar a… femeilor. Printre altele a trebuit să-l citească iar în original pe Shakespeare, pentru a se putea achita cât de cât onorabil de sarcina pe care i-a încredinţat-o pe viaţă dl. Emil Boroghină, şi anume aceea de a mobila cumva holul Teatrului Marin Sorescu din Craiova, introducându-i dintru început pe spectatorii festivalului în lumea de vis a Marelui Will. La recent încheiata ediţie, chestia nu prea i-a ieşit, dovadă ecourile slabe din presă şi nu numai. Ambiţios cum îl ştim, a virat pe o altă pistă – a citit singur, cu… creionul în mână, Povestea… poveştilor lui Ion Creangă şi şi-a adjudecat nu fără oarece relaţii – cum se face de altfel peste tot –  curatoriatul expoziţiei Erotic-Art de la Galeriile Municipiului, pe care a dedicat-o, generos nevoie mare, Zilelor Oraşului care-l bagă-n seamă mai mereu şi necondiţionat. Inspirat cum îl ştim – şi după o idee mai veche cu care a avut mare succes spre miezul nopţii pe la multe petreceri cu lume bună, dar şi la întâlniri informale la drum de seară cu diverse cadre de grad mic din poliţia română -, s-a gândit să împuşte doi iepuri dintr-o dată: mai întâi să participe la expoziţie cu o lucrare care să-l reprezinte la maturitate şi cu care să rupă (dinţii) gura târgului, şi în al doilea rînd, lucru nesperat de nimeni, să asigure protocolul de după vernisaj, adică să dea o masă plină cu… bunătăţi. Emoţia a fost totală. Invitaţii au fost surprinşi la pachet, doi câte doi, conform temei expoziţiei. În exclusivitate, flancat cu grijă cazonă de Domnul Tudor, preşedintele judeţului a refuzat, gândindu-se la eventualele urmări, să se aşeze, aşa cum s-a încetăţenit de-o vreme obiceiul în galerie, pe scaunul oferit de artistul curator. Gâtuit de emoţie şi de amploarea evenimentului, pe fondul enervant deja al mai multor chicoteli cu subînţeles care-i acopereau din fundul sălii vocea, preşedintele a îngânat asistenţei, vizibil jenat, doar câteva cuvinte de salut, declinându-şi politicos competenţele în materie. Oricum, de data asta a putut să onoreze invitaţia numai pentru simplul motiv că în agenda-i de lucru, în seara cu pricina nu avea prevăzută partida de… fotbal cu cei câţiva prieteni de nădejde de pe stadionul oraşului, la care nu renunţă niciodată pentru nimic în lume. La sfârşit, suficient de excitaţi pantagruelic, toţi participanţii, în cor, sub bagheta magică a artistului, după posibilităţi şi cu entuziasmul aferent, au exersat până la epuizare: eu pup poala popii, popa pupă poala mea, eu pup poala popii, popa pupă poala mea…, şi apoi, din cauza numărului redus de scaune din jurul mesei lui Ţopescu, într-o ordine impusă de desfăşurător, vizitatorii mai pofticioşi au servit dejunul oferit de artist în… poala partenerului.
A fost o reuşită! Şi din acest motiv, cele câteva lucrări remarcabile care-au onorat ideea expoziţiei, aparținând artiştilor Valer Neag, Marius Turcitu, Florin Hutium sau Paul Popescu au fost eclipsate la scenă deschisă de răsfăţul culinar, strălucitor şi diversificat de pe masa lui Ţopescu.
Hotărât lucru, a fost seara Lui, şi în faţa presei şi a audiovizualului s-a revanşat cum chiar nu spera.
Asta înseamnă să fii artist mare: să ai cu ce să le-o tragi artistic tuturor. Să-i saturi cu… artă.
Felicitări, Maestre! Dovedeşti lecturi bune şi talent…

Trecutul e o sărbătoare

Poet, dramaturg, prozator, şef peste o parte a scriitorilor de la Bucureşti, vinovat pentru fiecare apariţie a Luceafărului de dimineaţă, blogarist accesat cu interes zi şi noapte, profesor doctor într-ale construcţiilor civile şi peste toate – ascendenţa-i gorjenească – fac din Horia Gârbea un one man show la modă care, iată, a fost de Zilele Arghezi şi la Târgu-Jiu, însoţindu-se cu câţiva scriitori recomandaţi de Bucureşti să ia premii şi ranguri cetăţeneşti din Târgul Cărbuneştilor.
Toţi vin pe fugă, fac fotografii de grup la minut şi în mod special stau frumos la poza cu care vor fi atârnaţi între premianţii ediţiilor trecute, pe marele perete de onoare al Muzeului T. Arghezi, apoi pleacă repede, încărcaţi de recunoştinţa noastră lăsându-ne, poate, vreun autograf nepreţuit pe pagina de gardă a ultimului lor volum original cu stocul deja epuizat complet.
Anul acesta au fost trimişi la premiu poetul Aurel Pantea şi criticul Ion Pop. Şi noi cu ce ne-am ales?
Parafrazându-l pe poet, trecutul e o sărbătoare îndelung pândită spre a fi apoi clasată onorabil între reperele biografice ale fiecăruia dintre noi.
Vom reveni.

Brâncuşi, astăzi

Încă nu s-a stins interesul tematic al aşa-zisului desant cultural al ministrului Mircea Diaconu în satul copilăriei lui Brâncuşi. Pe la porţile boiereşti din lemn vechi, atâtea câte mai sunt înşirate de-a lungul uliţei principale din Hobiţa, lumea încă vorbeşte despre cât de omenos s-a dovedit a fi ministrul cu oamenii întâlniţi cu totul şi cu totul întâmplător, într-o primă vizită de lucru prost gestionată de autorităţi.
Ultimele neamuri de sânge ale lui Brâncuşi dovedite cu acte exersează orgolios cu ochii minţii pe tema proporţiilor chestiunii financiare ridicată de înstrăinarea în folosul statului a ceea ce a mai rămas din casa părinţilor lui. Cinci milioane şi-un cal ar fi şi acum prea puţin… Sculptorul Florin Codre şi asociaţii săi de-o noapte trăiesc încă şi-şi exersează memoria pe tema năstruşnicei cavalcade de pomină menită să hingherească amintirea lui Brâncuşi, furându-le de atunci multora libertatea de gândire. Pe spinarea Lui facem toţi figuraţie şi vocalize, părem înzestraţi nativ să ne îngăduim prostiile şi emitem dezinvolt verdicte cu o animalitate estetică de invidiat.
Zilele trecute, într-un amfiteatru aproape gol al Academiei, sub egida Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovozual condusă de acad. Răzvan Theodorescu, dr. Matei Stîrcea Crăciun a conferenţiat despre Brâncuşi – Simbolismul hylesic, abordând cu o metodă nouă – hermeneutica antropologică – „cazul” sculptorului nostru, anunţând în premieră „elemente ale unui sistem încrucişat de grile de lectură ce vor permite traducerea cu sporită rigoare a discursului subiacent compoziţiilor sale abstracte”. Prin recurs la hermeneutica antropologică s-a dorit a se semnala miza unei reevaluări a patrimoniului românesc de sculptură modernă şi contemporană.
Discutând apoi pe holuri, cum altfel?, şi acad. Răzvan Theodorescu, şi istoricul Ioana Vlasiu, şi cercetătorul Matei Stîrcea Crăciun s-au arătat indignaţi de felul în care circulă atonic Brâncuşi astăzi, juxtapus unui cotidian boicotat de câteva personaje tragice prin agerimea lor încă neîncadrată juridic.
De vorbit, lumea vorbeşte… Dar cine ia atitudine şi în scris? Că doar verba volant, scripta manent.
P.S. A trebuit să aştept pe cineva la aeroport în noaptea când charterele nu mai pridideau să aducă din Spania suporteri pentru finala lor de fotbal întâmplată cu casa închisă pe Naţional Arena la Bucureşti. Visam oare? Pe peroanele de la Otopeni, imediat după miezul nopţii, erau înghesuite într-o geometrie barbiliană zeci, chiar zeci de autocare cu număr de Gorj, pe burta cărora cineva scrisese cu creta – Cursă specială: Bucureşti – Târgu Jiu şi Retur, numai pentru suporterii echipei Athletic Bilbao.
După succesul de public al expoziţiei Brâncuşi – Serra deschisă până la jumătatea lunii aprilie la Muzeul Guggenheim din oraşul lor, după ce-au aflat din presă cu cât a putut să se vândă o lucrare de-a sculptorului de origine română, – lucrare ce le-a fost şi lor la îndemână –, au profitat de ocazia meciului de fotbal şi şi-au dorit cu ardoare să meargă şi să vadă Muzeul fără pereţi de la Târgu-Jiu.
Câteva zeci de autocare pline cu bilbaoizi au fost în vizită, acasă la Brâncuşi, într-o noapte de marţi spre miercuri a lunii mai a.c.
I-a văzut cineva?

Teatrul – instituţia care destabilizează imaginaţia

Fiecăruia dintre noi îi sunt arondate de cineva anume bucuriile viitoare. Ele sunt cele care încearcă să ne apere în faţa unui prezent din ce în ce mai anevoie gustat astăzi. O bucurie la care mereu vom spera solitari este şi aceea de a-l fi avut aievea  pe scena Teatrului nostru pe Radu Beligan – actorul de-o excelenţă monotonă subîntinsă pe durata aproape unui veac întreg, bucurându-se la scenă deschisă de onoarea câtorva generaţii de spectatori, inconfundabil de fermecător prin smerenia subversivă cu care şi-a cheltuit viaţa la vedere, la un moment dat, parcă dăruit de Dumnezeu, chiar în faţa noastră.
A făcut-o la Târgu-Jiu de Zilele Elvirei Godeanu. Teatrul, de data asta, ne-a dat peste cap imaginaţia. Radu Beligan a făcut reverenţe sub ploaia aplauzelor noastre, sufocat de mirare şi de emoţie la sfârşitul unui spectacol de gală întâmplat chiar la Târgu-Jiu.
Într-o seară de primăvară, pledând pentru admiraţie, Radu Beligan ne-a tachinat cu cordialitate la noi acasă.
Nu-l vom uita!

Omagiu târziu şcolii de pe str. Calea Eroilor

Şcoala generală Alexandru Ştefulescu îşi serbează, „printr-un întreg complex de manifestări”, 180  de ani de existenţă. Elevii de azi, dascălii şi foştii absolvenţi, câţi vor mai fi fiind, hoinăresc dezinvolt printre amintiri, închipuindu-se fiecare , măcar pentru o clipă, premiantul de odinioară.
Cândva, demult de tot, transferat „din interes” de la şcoala  primară din satul meu, am ajuns a fi şi io elevul Şcolii generale de pe str. Calea Eroilor, la clasa a IV-a B a Doamnei învăţătoare Dumitrescu. M-am străduit atunci şi, într-o deplină libertate instituţională, bineînţeles invidiat de mulţi dintre colegii mei de la oraş, am luat premiul I la sfârşitul anului şcolar.
Mirajul copilăriei mele citadine stă şi azi sub povara literelor mari de tipar închipuind manifest întâietatea mea frumos înrămată. Catalogul clasei de atunci o poate confirma, iar Doamnei învăţătoare Dumitrescu, peste timp, toată recunoştinţa şi admiraţia, în Amintire.

Şasa sau despre orizontul european al Locului

Sala Constantin Brâncuşi de la parterul civil al Parlamentului României a găzduit până de curând o amplă retrospectivă Emil Ciocoiu. Pictorul s-a născut la Şasa, sat de câmpie de când lumea, aşezat la umbra subţire a dealurilor Gorjului – ajuns de-acum singurul orizont european mai cu fală artistică pentru noi. Trăitor din anii ’80 în Aachen-ul nemţesc, unde a ajuns când deja confirmase ca artist în România, Emil Ciocoiu a expus de mai multe ori acasă, dar niciodată după 1989 la Târgu-Jiu, în oraşul adolescenţei lui. De ce? Pentru că nu a fost invitat de-adevăratelea de către diriguitorii culturali ai urbei noastre, de către cei care conduc Muzeul de Artă din oraşul lui Brâncuşi. Oare-l cunosc ei pe Emil Ciocoiu? Îi cunosc oare opera?

Am vorbit cu Emil Ciocoiu şi-şi doreşte să expună în Muzeul de acasă. Plecat de mult în lume, are nostalgia locurilor naşterii sale: “Ajuns în Germania m-am trezit în altă lume. Am stat de vorbă cu mine însumi, zile în şir, întrebându-mă cine sunt şi ce-aş putea să fac cu pictura mea. Mi-am regăsit resursele copilăriei şi în sinceritatea şi naivitatea ei am descoperit elementele care m-au susţinut în timpul creaţiei mele –  câmpiile infinite. Toată perioada în care am pictat peisaje mi-a satisfăcut dorul de casă. Am o legătură specială cu natura născută în copilărie şi de atunci e pentru mine o permanentă şi inepuizabilă resursă”.
Emil Ciocoiu vrea să vină acasă. Să-l primim cum se cuvine. Ca pe un artist de Gorj care a confirmat în Lumea albă.
Ca pe un mare artist.

    Adaugă un comentariu

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *