Profesorul şi pictorul Gheorghe Plăveţi vine dintr-un amurg cu minunate culori, încă ţinându-şi gândul la un clopotar melancholic în scop de asuprire. Ar fi trebuit să-l cunosc mai de mult, de când Nicolae Diaconu îmi spunea de bine despre şcoala de pictură de la Târgu-Cărbuneşti, alăturându-l, desigur, şi pe Florin Isuf. S-a întâmplat însă alaltăieri, în primăvara aceasta buboasă ca o mânză şi clară ca un cântat al unui cocoş de tinichea. Iar soarele molfăia leneş, în mii de duminecături, ca dovadă…

“Când trec pe lângă Coloana fără sfârşit îmi vine să mă închin”
Locul de naştere este unul sfânt

–Alex Gregora: Domnule Gheorghe Plăveţi, pe drum încoace, mi-am propus să vă întreb, dintâi, dacă şi dumneavoastră sunteţi scoborâtor al dacilor liberi. În acest context, amintesc lansarea pe piaţa media a îndoielii că nu ne-am trage chiar de la Râm.
– Gheorghe Plăveţi: Domnule, eu ştiu sigur că sunt născut în anul 1950, la 15 septembrie, într-o comună – Rodina – din judeţul Mehedinţi. Acolo am avut o copilărie frumoasă, fericită, de copil de la ţară, autentică, case, port popular, frumuseţile naturii, peisaj pitoresc…
-A.G.: După cum observ, nu vă prindeţi la provocări. Deşi, aş putea bănui că un stră-stră-stră-strămoş de-al dumneavoastră a aruncat cu pietre şi a tras cu arcul în romanii ce treceau podul peste Dunăre…
–G.P.: Întotdeauna locul de naştere este unul sfânt pentru fiecare şi încadrează un univers al copilăriei minunat. Strămoşii, desigur, veghează la ridicarea ta ca om. Eu am luat contactele şi cu alte medii – liceale, universitare, care mi s-au adăugat formării…

În copilărie – o haruspicie ad-hoc

-A.G.: Vă dau aici un citat : «Unii l-au crezut pe Gheorghe Plăveţi expresionist, impetuos prin unitatea de stil şi viziune, dar preocupat încă de tehnică, alţii l-au considerat tributar suprarealismului, fauvismului sau cubismului, Nicolae Diaconu îl asimila marii şcoli a meşterilor brâncoveni, iar Ion Mocioi intuia în concreteţea artei sale o lume a meditaţiei încălzită de convingeri uşor de descifrat. Operele artistice au în sine totul, detaliul ca şi legitatea formei.» L-am luat din Ion Popescu-Brădiceni. Eu aş continua făcându-vă vrăjitor al culorilor.
–G.P.: Aveţi deplina libertate să spuneţi despre lucrările mele ceea ce doriţi. Eu am să vă spun despre o primă amintire de băiet, îndemnat fiind de o femeie, să-i tai o găină. Numai că, am ezitat mult atunci să sacrific pasărea, aproape chinuind-o. Cred că am realizat o haruspicie ad-hoc. A fost prima şi ultima vrăjitorie cu sânge de pasăre.
-A.G.: În continuarea discuţiei noastre, aş dori să-mi puneţi într-un şir anume mărgăritele copilăriei.
–G.P.: De foarte mic am avut o atracţie către imagine şi mi-a plăcut acest lucru. Desenam mult, iar părinţii m-au ajutat întâi cu culori, apoi m-au lăsat în pace. Pace pozitivă, desigur. La şcoala generală am cam făcut ce am vrut. În continuare, m-au împins către liceul teoretic din Baia de Aramă, pe care l-am absolvit fără a da acolo peste un dascăl de desen care să-mi marcheze destinul. Nu auzisem prea multe despre liceele de artă, eram sărac şi fără altă putere. Am învăţat singur, am căutat prin biblioteci, n-am stat. Mi-aduc aminte că unul dintre profesorii de matematică m-a pedepsit pentru că studiam un album de Palade în ora lui. M-a mustrat foarte tare şi mi-a trezit o anume conştiinţă, de a merge chiar pe linia pe care o hotărâsem singur.

Comunismul nu intrase cu toate roţile tractoarelor în arta plastică

-A.G.: Am notat : Ca să-i daţi cu sâc profesorului de matematică, aţi plecat la o facultate artistică…
–G.P.: Am reuşit să trec examenul la Institutul de Arte Plastice de la Iaşi. Către capitala Moldovei m-a îndrumat şi un moldovean, venetic pe la noi, un refugiat de la Chişinău, care absolvise o facultate la Iaşi şi auzise despre mine că sunt un temperament mai melancolic. Iată, datorită lui am ajuns acolo.
-A.G.: I-aţi ascultat povestirile despre gulagul sovietic?
–G.P.: Da, şi era un povestitor foarte bun. Mi-a zis foarte multe despre ceea ce se întâmplase cu Basarabia, îmi evocase calvarul fraţilor de acolo…
-A.G.: Răni de care nu  ne vom vindeca  vreodată… De altminteri, la Iaşi aţi mers ca să studiaţi pictura, nu-i aşa?
–G.P.: Am avut noroc la Institut de profesori foarte buni, pictori mari, Dan Hatmanu – culoare, compoziţie, de Petru Hortopan, mare pictor care a fugit ulterior în Anglia. Şi mulţi alţii…
-A.G.: Iar viaţa culturală a Iaşului anilor ‘70 – zdrahoană ?
–G.P.: Era destul de bogată… În zona artelor plastice comunismul nu intrase cu toate roţile tractoarelor. Era un iz proletar doar aşa, gratuit… Expoziţii am avut multe ca student, era la Iaşi un cenaclu renumit, eu expuneam peste tot. În atelier studiam cu multă disciplină după modele umane. Apropo, îmi amintesc de un poet de-al nostru – Victor Barbu, acum decedat – care, la Bucureşti însă, trăia din pozat. I-a fost chiar model lui Corneliu Baba – model de atelier al marelui artist.

«Hai să-ţi arăt un pictor!»

-A.G.: Victor Barbu a fost un poet bun şi un foarte bun prieten… Gorjul l-aţi văzut prima oară în urma repartiţiei?
–G.P.: Aveam nişte prieteni pe la Budieni. Cândva ei mă aduseseră în Gorj. Iar repartiţia mi-a fost pentru Târgu-Cărbuneşti, de unde n-am mai plecat, întrucât multă vreme mi s-a asigurat un atelier de lucru. Nu mi-a mai trebuit altceva şi nici n-am mai căutat.
-A.G.: Făceaţi parte din grupul de prieteni ce-i cuprindea pe Nicolae Diaconu, Ion Pecie…
–G.P.: Au fost amândoi nişte oameni de cultură extraordinari. Nicolae venea adesea pe la mine, cu Ion eram coleg de cancelarie  la liceu. Câteodată mă trezeam cu Nicolae Diaconu la atelier, nu singur, cu câte unul de la Bucureşti, căruia îi zicea: «Hai să-ţi arăt un pictor!» Şi Ion Pecie era o personalitate cum rar se găsesc altele…
-A.G.: Un veşnic navetist între lumi şi către târguşorul de pe Gilort, un mare scriitor şi un spirit de geniu… L-am cunoscut bine, cum am fost apropiat bine-bine şi de Nicolae Diaconu.
–G.P.: Nicolae Diaconu a fost omul ce m-a scos în lume, la Târgu-Jiu, la Craiova, m-a făcut cunoscut în ţară, mi-a tipărit primul catalog… Un prieten şi om magnific!

Să mărturisesc ceva…

-A.G.: Vedeţi, cei mai buni dintre noi au fost pândiţi de doamna cu coasa – ticăloasa! Spuneţi-mi despre întâlnirea cu Brâncuşi.
–G.P.: Pe Brâncuşi îl ştiam din cărţi, din albumele studiate prin biblioteci. Însă a fost o revelaţie, într-adevăr, când i-am văzut Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu… Să-ţi mărturisesc ceva, doar pentru tine: Deoarece fac naveta aproape zilnic de la Târgu-Cărbuneşti la Târgu-Jiu, când trec pe lângă Coloana fără sfârşit îmi vine să mă închin. Iar acest lucru nu mi l-am explicat încă. O văd aşa, în diferite lumini, îi simt poezia, plasticitatea monumentalităţii. Mă simt ca pe lângă o catedrală uriaşă. Brâncuşi este el însuşi un monument.
-A.G.: Nişte cântăreţi la balalaică vorbesc despre aducerea rămăşiţelor pământene ale lui Brâncuşi în Gorj. Sunteţi de acord?
–G.P.: În dicţionare Brâncuşi este cunoscut drept sculptor francez de origine română… Eu zic să-l lăsăm acolo. Cel puţin o perioadă, până facem ceva cu ceea ce ne-a lăsat el, că noi încă n-am aflat pe deplin ce ne-a lăsat el aici. Lăsaţi-l acolo! George Călinescu a fost împotrivă ca Brâncuşi să ne lase atelierul. Şi Sadoveanu? Parcă doar s-a abţinut, citeam undeva. Chiar Jalea a fost împotrivă…
-A.G.: Deci, să-l lăsăm să se odihnească acolo…
––G.P.: Eu aşa cred. Şi să vedem ce facem cu opera lui aici. Auzisem undeva o idee năstruşnică, să-i facem lui Brâncuşi un muzeu cu toate operele lui… în copie. Ceea ce mi s-a părut o altă absurditate.

Trebuiau oameni mai pricepuţi pentru centrul Târgu-Jiului

-A.G.: Să mai spargem împreună un sâmbure verde. De fapt, putem să dăm cu ele de betonul amprentat din centrul oraşului Târgu-Jiu. Vă place?
–G.P.: S-au făcut multe, multe greşeli cu Brâncuşi la Târgu-Jiu. Inclusiv pietrişul de pe alei. Apoi, trebuiau aleşi oameni mai pricepuţi care să se ocupe şi de centrul oraşului Târgu-Jiu.
-A.G.: Eu cred că a fost pus chiar cel mai… nepriceput în materie de amenajare peisagistică…  Ce faceţi aici, la Liceul Teologic din Târgu-Jiu? În afara lucrurilor minunate – gen Andrei Rubliov. Apoi,  să  le daţi drumul elevilor dumneavoastră prin judeţul Gorj, să aibă cu ei şi multe-multe culori, iar la fiecare cap de punte, de pod, la fiecare ştiubei ori fântână, să vedeţi cum ar picta câte-o icoană.
–G.P.:  La liceu avem o secţie de patrimoniu cultural, care a început să funcţioneze acum vreo şapte ani. Eu am fost primul profesor, iar iniţiativa – cred că a domnul director Ilie Popescu, care a fost inima liceului teologic. Este un profil ce îmi place, după cum îmi place arta sacră în general. Am aici câţiva copii talentaţi, nu sunt toţi, unii chiar fără chemare. Facem împreună pictura sacră, iconografă, pe ziduri am început şi pictura murală, pe care ne-am angajat să o sfârşim cam în doi ani, inclusiv la biserica din incintă.
-A.G.: Vă atenţionăm de pe-acum să ne invitaţi la sfinţirea picturii, când va fi gata. Mulţumesc şi Doamne-ajută.