Pomenit peste tot în lume alături de numele marelui sculptor Constantin Brâncuşi, Târgu-Jiul nostru cel de toate zilele pare, pentru cunoscători, ograda unor căciulari de pierzanie de pe urma cărora excelenţa Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” este în permanenţă împănată cu scărpinări pe de după ureche.
 Şi am să mă refer în continuare la o iniţiativă a ultimilor ani, cea a oficierii căsătoriilor de la Poarta Sărutului, cu alai de voie bună, în prezenţa primarului (altfel, toată consideraţia şi casă de piatră, tinerilor cu pricina!). Paranghelii ce ar fi de iertat dacă s-ar sfârşi numaidecât, fără alte gânduri. Pentru ca operele de artă să-şi reia marea linişte transmisă de Brâncuşi, să fie întoarse degrabă la folosinţa lor veşnică, amintirii acelor file ale istoriei noastre cuprinzând vitejia de care cetăţenii oraşului – conduşi de bravul comisar de poliţie Ioan C. Popilian – au dat dovadă în luptele de la Podul Jiului, din ziua de 14/27 octombrie 1916, opunând o dârză rezistenţă puternicei ofensive germane. Jertfă de sânge de pe urma căreia oraşul Târgu-Jiu a primit medaliile Virtutea Militară de Război Bărbăţie şi Credinţă, Crucea Comemorativă cu Baretă Jiu şi Sfântul Stanislav.

În România, un alt semn peste veacuri al primului război mondial este şi Mausoleul de la Mărăşeşti, ce a fost ridicat Întru Slava Eroilor Neamului pe locul luptelor din vara anului 1917. Realizat după planurile a doi arhitecţi, nu ştiu cât de importanţi, a fost început în 1924 şi s-a inaugurat în toamna anului 1938, cu o lună înaintea Monumentului de la Târgu-Jiu. Şi basoreliefurile de la Mărăşeşti s-au realizat de către doi mari artişti români – Cornel Medrea şi Ion Jalea – ilustrând diverse momente ale luptelor, Eduard Săulescu executând pictura interioară. Însă, în Cupola Gloriei, cu toate că în vremea comunismului şcolarii primeau cravata de pioner, în prezent – oare de ce? – nimeni nu oficiază căsătorii, nu desfăşoară măcar o şedinţă de partid.

E-adevărat, la Târgu-Jiu lucrările Ansamblului sunt realizate în totalitate numai după vrerea lui Constantin Brâncuşi, „cel care, în artă, a închis cercul”, cum  spunea regretatul prieten Nicolae Diaconu în discuţiile noastre. Poarta Sărutului din componenţa Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” nu-i tocmai… a celor vii, ci a celor ce s-au jertfit în luptele de la Jiu pentru plaiurile acestea, pentru oraş şi ţară. Dacă Brâncuşi ar fi dorit să  ridice o casă a căsătoriilor, un templu al iubirii mireneşti, cu siguranţă – în genialitatea sa – ar fi gândit altceva!
Dintr-o relatare a vremii se ştie că sculptorul a afirmat, pe bună dreptate, că, de fapt, „nici nu ştiţi ce v-am lăsat eu”. Adevăr de care nimeni nu se mai îndoieşte astăzi, însumând agresiunile de tot felul împotriva operelor brâncuşiene – ultima, desigur, spălarea criminală a Porţii, cu jet de apă, ca la o spălătorie de camioane ce transportă cărbune.
Primăria Târgu-Jiului şi-a înfiinţat un Centru de Cultură ce are în grijă folosinţa şi starea monumentelor, continuitatea lor istorică, culturală şi simbolică. Iată de ce, funcţionarii respectivei instituţii au datoria să-l informeze pe primar cu privire la impactul invers al ceremoniilor ce se organizează de câteva ori pe an la Poarta Sărutului. Poate n-o şti! Îndrumat greşit de vreun urechist! Însă hula unor asemenea manifestări trebuie să înceteze!
În definitiv, lucrările ce compun Ansamblul Monumental “Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu impun încremenirea, sacrificiul, sunt comemorative, sunt tumulare chiar citite în cheia cea mai simplă, singura, a eroismului. Şi nu ştiu, chiar nu ştiu, de unde până unde atâta veselie adunată chiar de oficialităţile oraşului la Poarta Sărutului – care sărut? cel înfrigurat, al jertfei supreme, al morţii!