Într-o capitală europeană ca Bucureştiul, traversată de varii averse atmosferice legitimate cu o normalitate bine disimulată între filele calde ale calendarului estival, actul artistic e încadrat cultural la capitolul obligaţiilor cetăţeneşti strict inofensive. Biografia fiecăruia, mai ales spre seară şi mai ales pe străzile vechiului oraş, e asumată unui profil artistic liber de orice ideologie, pornit în a se promova neapărat, ignorând cu bună ştiinţă calapoadele validate cândva ca fiind certe inovaţii avangardiste. Între calcane simbolice, râurii iluzorii de mirosuri orientale se revarsă angajând pervers relieful încă citadin bântuit de morgă şi privilegii iluzorii.

„Ieşirea la o bere” este obligatoriu asociată cu legitimarea unui adevărat act curatorial, cronicizând ofertant confuzia culturală generalizată şi consolidată corespunzător aşteptărilor noastre rapsodice. E nevoie uneori de o dictatură egalitaristă a străzii, inundată neo-expresionist cu terase concentrate sufocant pe metru pătrat, pentru a putea înţelege cererea curentă de adecvare la un proiect cu expunere manifest-artistică.
Pe str. Smârdan din Centrul Vechi al Bucureştiului, între firme strălucitoare asociate firesc limbilor de mare circulaţie, stau la bună vedere, caligrafiate elegant, două vorbe: Galeria Horaţiu. E vorba de Galeriile de Artă Horaţiu Mălăele, adevărat performance artistic de masă între atâtea scaune confortabile aşezate în calea trecătorilor de-o seară, toţi cu pretenţii declarat domestice, poziţionaţi estetic restrictiv la limita unui subreal încă suportabil.
Galeriile lui Mălăele se constituie într-o platformă progresistă, fundalul înconjurător relevându-ne decalajul contemporan al unei realităţii cu pretenţii artistice.

Într-o după-amiază de vară sprijinită orgolios pe nişte nori negri-tuci care-au confirmat de-adevăratelea pe seară, lume multă şi bună – câţiva dintre oaspeţi cu vechi buletine de la Gorj -, a lăsat impresia că Galeria lui Horaţiu e neîncăpătoare, în deplin acord cu străzile animate bine din jur. Şi toţi am venit ca să onorăm vernisajul expoziţiei de sculptură în lemn a mai tânărului nostru prieten Decebal Crăciun. Văzută prin geamul generos al spaţiului expoziţional, sculpturile lui Decebal sunt o bucurie. I-am îndemnat pe cei de faţă să facă acum efortul, cât se mai poate, de a achiziţiona lucrări de tinereţe ale artistului. Mai târziu ne vai fi, cu siguranţă, greu… Se pare că am avut vorba clară şi m-am făcut înţeles. Câteva dintre lucrări au şi luat drumul unor colecţii particulare. Amintesc doar bucuria cu care l-a întâmpinat pe artistul nostru pictorul Andrei Romocean şi despre invitaţia pe care i-a lansat-o de a expune chiar… 3 sculpturi în Salonul de Iarnă pe care-l organizează în preajma Crăciunului la Palatul Şuţu din Capitală. Aştern la vedere pe pagina de ziar un text scris cu gândul la sculptura lui Decebal Crăciun cu pretenţia expresă de a ne confirma aşteptările. Îi vom urmări drumul cu interes şi speranţă…

Iată vorbele noastre aşezate între copertele elegante ale unui întâi catalog de artist:
Sculptura lui Decebal Crăciun, atât cât el a reuşit până acum să transfere material în imagini plastice, asumându-şi un anume demers artistic, se construieşte reflexiv, căutând cu ardoare răspunsul multora dintre întrebările retorice pe care tânărul creator şi le pune, urmărind cu credinţă dimensiunile dramatice ale unui parcurs intuit de la început cu pro­fundă convingere, cu aparentă detaşare şi cu o sinceră dorinţă nemărturisită.
Universul sculpturii lui trădează o experienţă explicită a lucrului bine făcut şi, de asemenea, echilibrul şi rigoarea unei construcţii mentale atent susţinută printr-o asiduă muncă de atelier. De fapt, acest univers de forme deja existente e reprezentat de lumea în care artistul se mişcă zi de zi, de experienţa lui personală şi de puterea şi posibilitatea lui de a depune mărturie despre această lume legitimată de memoria colectivă şi perpetuată printr-o recunoaştere consemnată doar din considerente strategice. O strategie care dez­văluie nu doar preocupările ce ţin de regia unui anume spectacol fascinant al formelor, ale căror traforuri elegante aduc argumente dincolo de cuvinte, dar care încearcă prin resurse proprii să dezvolte înţelesuri corelate simţului vizionar cu care-şi încearcă norocul artistic.

Consemnând realitatea cu legitimitatea celui dăruit nu doar cu har, surprinde materiali­tatea şi siguranţa cu care lemnul – material predilect pe care-l percepe ca fiind provocator, grav şi autoritar – e definit prin simboluri cu rădăcinile încă vii într-o lume rămasă undeva în „cetatea eternă”, ascunsă închipuirilor fabuloase ale copilăriei.
În mare măsură, această lume acreditată plastic e dizolvată în imaginile clare ale unor forme primare şi întruchipează voluptatea unei pasiuni captive de ceva vreme în arhi­tectura neobişnuită a unui imens cocon bine articulat volumetric – emblemă decupată dezinvolt de cel care ştie să lucreze lemnul cu bună aplicaţie, ajutat de scule de tot felul şi care-i sunt familiare, acest lucru văzându-se uşor chiar şi de un ochi mai puţin exersat. Degroşate cu gesturi ferme, după un desen abia sugerat compoziţional, lucrările-i sunt în final afine cu materialul, frumosul estetic lăsându-se descoperit dimpreună cu poezia unor închipuiri metamorfozate în forme simple şi clare.

O corabie pare a recupera pentru totdeauna tensiunea înfruntării de pe mai toate întin­derile bântuite de pasionale furtuni sufleteşti, o aripă poate transfigura zborul printr-un gest simplu eliberat din strânsoarea unui spaţiu încremenit în memorie, un totem delimitează afectiv, ca o bornă singuratecă, teritoriile abstracte dintre realitate şi vis –, toate acestea confirmând la un loc însemnele clasice ale unuia din drumurile ce duc cu siguanţă spre marea creaţie.
Stimulat emoţional de propria-i putere de imaginaţie, Decebal Crăciun e deja sculp­torul care, în deplin acord cu lumea lui interioară, nu precupeţeşte niciun efort şi transcrie zi de zi acelaşi număr restrâns de simboluri, desfăşurând în faţa noastră o scenografie plastică eliberată de constrângeri, depăşind orice aşteptări şi în spaţiul căreia ne regăsim mai reflexivi şi mai buni. Ne aflăm cu siguranţă în faţa unei provocări, surprinşi plăcut de exuberanţa unei adevărate grădini de statui în care suntem invitaţi să ne întâlnim cu lucruri profunde, dialogând fără complexe despre o realitate plastică frumos imaginată.
Grădina cu statui – o lume care ne preocupă, experienţa artistului confirmând faptul că „invenţiile”-i de până acum sunt o reuşită cu semnificaţii bogate în deplin acord cu talentul, cu munca şi cu destinul lui.

PS. Pe o stradă centrală din Craiova, oraş cu pretenţii nu doar olteneşti de Capitală Culturală Europeană, vechile cărţi  ale unor scriitori gorjeni se vând cu… plasa. Mozaicul lui A. Antonie a putut fi adjudecat după o brumă de negociere purtată de ochii lumii cu doar 50 de bani. Sincer, îi dorim autorului, cândva prieten cu ziua, cititori potenţi şi din punct de vedere financiar…
Oraşul Banilor ni-l oferă în sezonul estival pe mai nimic…