De o bogăţie sufletească inepuizabilă, Nicolae Dragoş e modelul emblematic pentru ceea ce înseamnă cu adevărat un gorjean bântuit dintotdeauna de dorul de casă, mereu acasă fiind un fel de modus vivendi cu care ne ameninţă ori de câte ori i se oferă ocazia, cuprins de febra unei tinereţi necruţătoare ca de o boală fără leac, recunoscută unanim şi aşternută din orgoliu drept cap de afiş pe coperta cărţii D-sale de identitate. Asumându-şi prietenia ca pe o plăcere continuă, conştient de solitudinea absolută a acestui disperat abuz personal trecut cu blândă discreţie sub tăcere, căutând pricină în retorica unor mai vechi ritualuri narcisice, personajul nostru, în poveştile închipuite numai pentru cunoscători, e totdeauna pozitiv şi depune mărturie despre o realitate insăţiabilă împrejmuită doar cu o viaţă de om, atârnată la vedere cu melancolică pasionalitate şi nu fără o discretă undă de ironie.

Încliftat strategic totdeauna la patru ace, cu un discurs proaspăt de vechi colecţionar cu notorietate recunoscută printre vorbitorii încă în exerciţiu, Nicolae Dragoş e o autoritate referenţială care, cu o detaşare susţinută moral, se mărturiseşte deconspirând ficţiuni de „dincolo de literatură”, cu impact şi efecte subiacente, afundate într-o memorialistică grefată compoziţional cu adevăruri fără pretenţii eliminatorii. La scenă deschisă, printr-un discurs nu doar emoţional, evocările sunt tratate conştient fără menajamente şi fără rafinamente surprinzătoare, efectul final deconspirând mai mereu o polemică discretă, coordonată confesiv cu vocaţie de povestitor.

Cercetând sumar dosarul deja la vedere al Domnului nostru „de mai sus”, confirmăm că s-a născut la Glogova de Gorj într-un început de noiembrie al anului 1938, cu şcoală bună întâmplată la Liceul Traian din Turnu-Severin şi la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, la început fiind profesor de limbă şi literatură română pentru doar două promoţii de liceeni la Târgu Cărbuneşti, după care, urmându-şi cu obstinaţie destinul, a devenit ziaristul cu vocaţie recunoscută unanim. A fost mai întâi redactor la Viaţa studenţească. Apoi, curând, legitimat profesional cu adevărat şi cu buletinu-i de oltean interesat ţinut la vedere, a ocupat mai bine de 30 de ani numai scaune cu funcţii de şef. A fost, pe rând, redactor-şef la Scânteia tineretului (1963 -1969), şef de secţie la Scânteia (1969-1974), redactor-şef la Luceafărul (1974-1980), prim redactor-şef adjunct la Scânteia (1980-1990, redactor-şef adjunct la Ordinea (câţiva ani după revoluţie).

Eram tânăr, venit după cai verzi la Bucureşti şi începusem să prind gustul zarvei din peluza marelui manej. Şi mi se părea că toţi câinii au covrigi în coadă… Şi eram bucuros să citesc sub semnături deja recunoscute, cuvinte vrednice de apreciere şi de laudă despre „Moartea calului troian” şi despre „Coloana de-a lungul” – primele două cărţi de poezie atunci apărute la Bucureşti sub semnătura lui Nicolae Dragoş. Şi eram mândru la rându-mi, că la o nevoie, mă puteam legitima şi io cu buletinul meu înregistrat olteneşte.

Mulţi de-ai noştri, din generaţia mea, au luat atunci acceleratul de noapte spre capitala ţării, au intrat pe liste în redacţiile marilor reviste, fără să mai stea la rând şi fără a mai fi nevoiţi să mai intre-n vorbă cu ceilalţi contemporani, şi doar pe bază de buletin şi cu oarece talent au ajuns scriitori. Pentru toţi, Nicolae Dragoş a fost naş şi a dăruit masă cuentuziasm, totdeauna cu drag şi complet dezinteresat. Unii dintre ei încă ţin minte şi încearcă să-l confirme. Alţii… au rămas doar cu premiile de debut. Personal, declar, urmărit încă de un regret trist şi tardiv, că nu am încercat să obţin prin bunăvoinţă nici măcar vreun post de paznic autorizat. Cu vocaţia şi puterea tinereţii şi în conformitate cu fişa postului, poate reuşeam să-i opresc pe unii cu mai puţin talent să mai defileze azi în coloanele ştatelor de plată scriitoriceşti, fără măcar a şti nici semna ca lumea. N-am avut io talentul necesar…

Nicolae Dragoş poartă vina regretelor noastre târzii. Când l-am cunoscut peste ani, la o întâlnite mijlocită de Nicolae Diaconu, am cutezat a-l ruga pe poet să încerce o reconstituire confesivă, folosindu-se doar de fotografiile mâinilor lui Brâncuşi şi ale lui Arghezi. Confiscat pe loc de iluzia ineditei întreprinderi eseistice, noaptea următoare provocării noastre, sfetnic salutar şi bun, i-a inspirat imaginaţia şi a doua zi ne-a dăruit o poveste cu care „Frontiera Clipei” de atunci m-a confirmat. Au urmat, în timp, rânduri de poezii, pentru câteva dintre ele găsind în reviste, de-a lungul anilor, pagini elegante şi atât de albe cât să poată fi aşternute citeţ şi cu dragostea cuvenită. I-am rămas mereu dator poetului. La ceas de sărbătoare, la Aniversară, încercând să ne sincronizăm retoric şi stilistic cu doar câteva dintre referinţele biografice cu care ne putem lăuda, îi urăm cu puterile noastre de-acum, La Mulţi Ani!

Ce-am putea să-i propunem poetului, la cei 75 de ani împliniţi de-adevăratelea mai zilele trecute?

Să ne de-a voie, pentru întreaga-i activitate, să-l facem Cetăţean de onoare şi la Târgu-Jiu, ocazie cu care să-i desenăm încă o stea, de data asta pe strada mare, obligându-l să se bucure de ea încă în viaţă fiind.

Să accepte, dezinteresat şi de bunăvoie, funcţia de consilier pe probleme de bună cuviinţă şi respect pentru limba română pe lângă cei câţiva politicieni locali care, prin natura serviciului, trebuie să şi vorbească uneori în public. Consiliaţi cu ora, cu profesionalism şi răbdarea necesară, cu siguranţă că vorbele-i vor găsi acasă şi prestaţia lor va fi la înălţimea reală a limbii române, încă obligatoriu a fi folosită corect în spaţiul public chiar şi de către politicieni.

Să ne dăruiască, din toată inima şi fără vreo pretenţie afişată, un fond cât mai consistent de manuscrise, fotografii şi alte însemne personale cu caracter scriitoricesc, pe toate acestea promiţând a le aşeza la vedere în rafturile Bibliotecii judeţene Christian Tell, într-o bună vecinătate cu toate cărţile-i având pe pagina de gardă autograful D-sale, achiziţionate de instituţie de-a lungul timpului nu şi fără eforturi de natură financiară.

Să accepte, în contextul actual, să consilieze strict din punct de vedere politic pe câţiva dintre cei legitimaţi să ocupe posturi de răspundere în ierarhia judeţului, pe motivul, deloc de neglijat, că a candidat de-a lungul vieţii, cu şanse reale, pentru funcţii politice de cel mai înalt rang în ierarhia vechiului partid (vezi propunerea de a fi ales membru al Comitetului Central al partidului, obstrucţionat pe faţă de colegii de breaslă Marin Preda, Eugen Jebeleanu şi Dan Deşliu, şi/sau pierderea la doar câteva voturi în favoarea lui Octavian Paler a candidaturii pentru Marea Adunare Naţională din partea judeţului… Vaslui)

Să supervizeze din umbră, cu discreţie şi spre a nu provoca vreun deranj, apariţia în continuare pe piaţa de profil a cotidianului Gorjeanul, ziar care ar urma astfel să conteze, în sfârşit, în ierarhia presei de provincie din România.

Să semneze, până la urmă, motivându-şi clar pretenţiile, contractul pentru publicarea operei sale literare în integralitatea ei, cu una din editurile de-acasă, într-o ediţie de lux, pe cât posibil cât mai completă.

Să… să ne trăiţi, frumos şi bine, întru mulţi ani şi noi să apucăm a vă mulţumi necondiţionat pentru toate astea!…