"Lumea teatrului este una a dublului"
"Lumea teatrului este una a dublului"
Altele16 martie 2012

REGIZOR Horațiu Ioan APAN – Născut în 1956, absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, Secţia Teatru, clasa regizor Olimpia Arghir şi regizor Mihai Măniuţiu; regizor la Teatrul Dramatic „I.D. Sârbu” Petroşani; din spectacologie: „Hangiţa” de Carlo Goldoni, „Domnişoara Julia” de August Strimberg, „Menajeria de sticlă” de Tenessee Williams, „Năpasta” de I.L. Caragiale, „Fluturi… fluturi” de Aldo Nicolaj ş.a.; numeroase participări la festivaluri şi premii, amintind: în 1998, Marele Premiu „G.M. Zamfirescu” acordat cu ocazia participării spectacolului „Huhurezul” de G.M. Cecchi la Festivalul Naţional de Teatru Scurt, Satu Mare, Premiul pentru cel mai bun spectacol de comedie, acordat cu ocazia participării spectacolului „Huhurezul” la Festivalul Teatrului studenţesc, Târgu-Mureş ş.a.; în 2004, turneu la Copenhaga, Malmo şi Stocholm cu spectacolul coupee „Domnişoara Julia”(…).

A patra întâlnire cu actorii gorjeni

Alex Gregora: Ştiu că veniţi din Petroşani, oraşul pe care eu îl asociez cu numele scriitorului I.D. Sârbu, autorul unor cărţi care mie îmi sunt foarte dragi, amintind aici de povestirea „Şoarecele B”. De asemenea, nu sunteţi prima oară la Târgu-Jiu ca să vă încurajez că gorjenii sunt primitori…
Horaţiu Ioan Apan: Din fericire, nu sunt la prima piesă ce o regizez pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu, nu sunt la primul spectacol ce îl pun aici. În stagiunea 2004 – 2005, „Richard II” de William Shakespeare a constituit debutul meu pe scena acestui teatru. Au mai urmat altele două, „Emigranţii” de Slawomir Mrozek şi „Leonce şi Lena” de Georg Bucner. Iar acesta – „Noaptea de la Valognes” de Eric-Emmanuel Schmitt – ar fi spectacolul numărul patru, pe care am onoarea şi plăcerea să îl lucrez cu actorii teatrului gorjean.
A.G.: Pe Defileul Jiului, multă vreme, a fost pichet de grăniceri, ca între două ţări. Tot aşa de adevărat este şi faptul că la Petroşani, în România Mare, s-au creat de către Constantin Brâncuşi şi, ulterior, turnat elementele Coloanei fără sfârşit. Astăzi suntem împreună iar eu vă întreb, copilăreşte desigur, dacă tot de peste munţi veniţi la noi?
H.I.A.: Geografia a rămas aceeaşi… Deocamdată, mai sunt angajat al Teatrului Dramatic „I.D. Sârbu” din Petroşani, despre care spun că nu ştiu cât va mai rezista, deşi este o instituţie ce merge foarte bine.
A.G.: Atunci, haideţi să vă dau un sfat care mie mi-a prins bine, fiind şi eu un craiovean care s-a… măritat aici. Mergeţi la Fântâna Sâmboteanu, de aici, săturaţi-vă cu o cană de apă şi, cu siguranţă nu veţi mai pleca de pe aceste meleaguri ale Gorjului?
H.I.A.: Mulţumesc. După cum spuneam, sunt la a patra întâlnire cu actorii din Târgu-Jiu, deşi nu de fiecare dată am lucrat cu aceiaşi. Garnitura de actori a fost de fiecare dată diferită, dar ce am remarcat şi ceea ce mă bucură foarte tare este că toţi actorii trăiesc într-un spirit foarte dornic de performanţă. Am dat aici peste un spirit creativ absolut încântător. Toţi actorii sunt de remarcat şi de admirat.

Marian Negrescu să fie asemănat unui rege

A.G.: „Vinovat” pentru ceea ce se întâmplă în Târgu-Jiu, la acest teatru, am mai spus-o, este domnul director Marian Negrescu. Eu l-am asemănat cu un principe şi, totodată, cu un geometru stimat din antichitate?
H.I.A.: E corect. Eu însă aş zice mai mult decât atât, nu neapărat să fie asemănat unui principe, ci unui rege. Vedeţi, am intrat şi eu în jocul dumneavoastră. Dar, în jurul personalităţii lui Marian Negrescu se învârte toată mişcarea teatrală de aici, fiind chiar un fel de axis mundi în domeniul teatral. Foarte multe destine s-au schimbat. Dintre cei care sunt acum în trupă, mulţi au devenit actori datorită lui Marian Negrescu. Şi din această cauză şi-au dezvoltat nişte calităţi, pe care, bănuiesc, înainte, cu vreo treizeci de ani, nu cred că şi le bănuiau.
A.G.: Încerc să găsesc în materialul ce îl am în faţă locul naşterii dumneavoastră şi nu reuşesc.
H.I.A.: Sunt născut la Mediaş, în judeţul Sibiu.

Despre relaţia cu scena sau cu dublul

A.G.: Sunteţi, aşa, un ardelean din centrul ţării. Eu, în interviurile ce le-am realizat în ultima vreme, am rugat să mi se spună câte puţin din ceea ce se cheamă „aventura conştiinţei”, iar acest lucru l-am împrumutat de la Marin Preda, din „Viaţa ca o pradă”.
H.I.A.: În ceea ce priveşte relaţia mea cu scena sau cu dublul, pentru că lumea scenei, a teatrului este lumea dublului – spun eu,  e o relaţie foarte veche. Cred că eram copil, de vreo trei ani, şi distracţia mea cea mai mare era atunci să mă joc în oglindă. Aveam o oglindă uriaşă în casă, pe hol, şi în faţa ei mă jucam, mă strâmbam, mă distram… eu cu mine. Cred că este un sâmbure aici, care ulterior s-a dezvoltat. La şcoală, în ciclul primar, mama mea, descoperindu-mi o sensibilitate pe care o văzuse la mine şi pe care chiar s-ar putea să o am, m-a îndrumat să iau lecţii de balet. Cred că vreo trei ani de zile am învăţat baletul. Ulterior, în ciclul gimnazial, dirigintele meu m-a distribuit într-o piesă de teatru şi am început să joc. Aşa am ajuns la un festival naţional de teatru şi poza mea a apărut în revista „Cutezătorii”. Aşa a început nebunia, iar când am terminat liceul mi-am zis că eu voi da examen la teatru. S-a întâmplat însă să nu se întâmple. A fost aşa o perioadă de vreo cincisprezece ani în care m-am ocupat cu altceva. Dar nu neapărat ca actor. Eram profesor de chimie. Am făcut, deci, facultatea de chimie, ulterior urmând-o pe cea de regie. Dar, la şcoală, eram ca la teatru pentru că toate lecţiile mele – iar acest lucru mi l-a spus şi unul dintre inspectorii şcolari – erau câte un spectacol pe care îl jucam în faţa copiilor. Cu siguranţă că mulţi dintre elevii mei de gimnaziu sau de liceu îşi aduc aminte de perioada aceea. Putem acum să râdem împreună şi să ne simţim bine din cauza acelei perioade.
A.G.: Mă arăt mirat, frumos!, deoarece acest motiv al oglinzii l-am întâlnit de curând într-o expoziţie vernisată la Galeriile municipale de Artă din Târgu-Jiu de către pictoriţa Iliana Gheorghiu. Cu originalitatea cea remarcată de multă lume, tablourile artistei încadrau de fapt câte o oglindă adevărată, în care, dacă nu-ţi era teamă, te puteai privi, ori nu. Recunosc faptul că auzindu-vă, din nou m-a… furnicat motivul acela al oglinzii.
H.I.A.: În ceea ce mă priveşte, am luat în mine obsesia cu oglinzile în câteva spectacole. Chiar şi aici, „Richard II” începe cu un perete de oglinzi.

La Petroşani – un univers extrateatral în prăbuşire

A.G.: Să încercaţi o alăturare a celor două oraşe – Petroşaniul şi Târgu-Jiu – despărţite doar de alcătuirea munţilor Carpaţi…
H.I.A.: Din fericire, în Târgu-Jiu există o efeversenţă mai mare şi în rândul spectatorilor. La noi, la Petroşani, e foarte bine în teatru, există un manager, o domnişoară actriţă foarte ambiţioasă şi foarte talentată, o foarte mare actriţă, şi foarte mare sufletistă. Din punctul de vedere al spectacolelor care se montează acolo e perfect. Mai puţin grozav e faptul că toată zona Petroşaniului, ca lume, ca univers extrateatral, se află în prăbuşire. Şi lucrul acesta se vede şi se simte, din păcate.
A.G.: Nici măcar activitatea de culegere a fructelor de pădure spre care îi îndrepta, într-o vreme, pe mineri un preşedinte, altfel dintre intelectuali, nu poate să-i ducă pe năpăstuiţi la o cărare ce duce spre izvor?
H.I.A.: Nu şi nici nu mai sunt câţi erau. Populaţia urşilor hăituiţi scade. Fructele de pădure ajung la doi-trei urşi de pe-acolo.
A.G.: Eu mă gândeam la ceva real, nu la o metaforă, în care să fie cuprinsă situaţia socială a oamenilor de acolo. Chiar nu s-a găsit vreo soluţie pentru foştii mineri?
H.I.A.: Nici nu s-a căutat.
A.G.: Despre premiera spectacolului „Noaptea de la Valognes” de Eric-Emmanuel Schmitt, pentru care sunteţi aici, ce ne spuneţi?
H.I.A.: Eric-Emmanuel Schmitt este un dramaturg francez în mare vogă, tânăr, are 52 de ani. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor şi nu-i socoteşte. Deci, autorul este relativ tânăr şi a primit, în 2001, marele premiu pentru teatru al Academiei Franceze. În 2010 a primit şi premiul Gouncourt pentru roman. Au mai fost şi altele…  „Noaptea de la Valognes” este prima lui piesă, debutul lui teatral, salutat de toată critica franceză, literară şi teatrală. Toţi au semnalat naşterea unui dramaturg, a unei voci noi, apreciind piesa ca o reîntoarcere la textul bine scris, bine construit, cu personaje foarte limpezi, foarte clare, foarte colorate, cu o acţiune foarte bine condusă spre un deznodământ absolut surprinzător.
A.G.: Probabil s-a jucat în multe locuri. Aveţi informaţii unde?
H.I.A.: În ţările de limbă franceză, cu siguranţă, şi cu mare succes – premiera fiind în 1991, în Franţa. S-a pus în scenă în Canada, în Elveţia… La noi nu s-a mai jucat încă, după ştiinţa mea.

Am îndrăznit (şi)  o traducere a textului

A.G.: Iarăşi nu sunt informat cu privire la traducerea piesei…
H.I.A.: Eu am îndrăznit să fac o traducere a textului, tocmai pentru că nu am găsit o altă traducere şi, având textul în varianta originală, mi-am permis să-i dau o tălmăcire românească.
A.G.: Traducătorul este de fapt un nou creator.
H.I.A.: Eu nu îndrăznesc să mă erijez în nou creator de piese sau într-un alt creator. Rămân la nivelul de tălmăcitor. Piesa este o poveste de dragoste, o poveste în care se vorbeşte despre dragoste, despre dragostea care te înalţă, despre dragostea care te împlineşte, despre dragostea care te exprimă şi te formează, despre dragostea care se ridică deasupra tangibilului. Este vorba despre acea dragoste sau acea iubire care nu are o legătură cu sexul, care se desprinde de el, care nu implică latura aceea. Este surprinzătoare rama în care este impusă iubirea în acest spectacol. Nu spun mai mult…

Spiritual liber, în rest...

A.G.: O să fiu de faţă la premieră şi sigur o să mă bucur de reuşita echipei dumneavoastră de actori. Apropo, vă simţiţi un om liber?
H.I.A.: Spritual, da. În rest – cu chingile obişnuite. Pe care le simt majoritatea dintre semeni.
A.G.: Din curiculumul dumneavoastră am aflat că n-aţi stat degeaba şi, mai ales în oraşele României, aţi pus în scenă multe spectacole.
H.I.A.: A mai fost Sibiul, a mai fost Satu Mare, a mai fost Baia Mare, a mai fost Reşiţa, a mai fost Turda, a mai fost Sfântu Gheorghe, m-am mai plimbat puţin, nu foarte mult. Dintre toate, trebuie să recunosc, la Târgu-Jiu mă simt foarte bine. Nu întâmplător actorilor cu care lucrez aici, de câţiva ani, le spun fraţi. Pentru că mă simt ca într-o familie, împreună cu ei.

Actori cărora li se vede în ochi marea

A.G.: S-a creat de ceva vreme… o mejdină între generaţiile de actori de la noi din ţară, iar cei mai în vârstă, iubiţi de noi toţi, sunt luaţi şi duşi de îngeri?
H.I.A.: Vin însă alţi actori tineri de o valoare absolut superbă, surprinzătoare. Noi, la Petroşani, avem o trupă de actori foarte tineri, copii foarte talentaţi, foarte dornici de a juca, foarte dornici de a se exprima teatral, de a trăi prin teatru. Sigur, trebuie să spun, şi despre latura aceea a condiţiilor… mizere. Din punctul acesta de vedere ei se chinuiesc, şi la fel, toţi actorii din ţara noastră, tineri, mai ales. Aici, la Târgu-Jiu, sunt câţiva actori tineri extrem de talentaţi, extrem de doritori să joace, care, prin talentul lor, s-au integrat superb printre toţi actorii o idee mai răsăriţi ca vârstă. Şi e frumos, şi e cald la suflet când te întâlneşti cu o trupă care vrea să lucreze.
A.G.: Am reţinut chiar că o famile de tineri actori din Constanţa s-a stabilit la Târgu-Jiu. Mi-am zis că a adus la noi, sub Parâng, marea cea mare.
H.I.A.: Da, li se vede acest lucru în ochi.
A.G.: Mulţumesc pentru interviu, succes la premieră  şi Doamne-ajută!

    Adaugă un comentariu

    Adresa ta de email nu va fi publicată.