“Modernizarea Târgu – Jiului sufocă Ansamblul Brâncuși”
“Modernizarea Târgu – Jiului sufocă Ansamblul Brâncuși”
Interviuri17 mai 2012

Despre lumea în care trăim şi murim, cu poetul Emilian Mirea


Născut în 1964, poet, prozator, jurnalist; cărţi apărute: De vorbă cu Dumnezeu, poeme, 1996; Vârsta Christică, poeme, 1998; Omul care îţi schimbă viaţa, parapsihologie, 2001; Autoportret, poeme, 2008; Avatar, poeme, 2011; Virtuozitate, poeme, 2012; Poemele Morţii, poeme, 2012; Despre lumea în care trăim şi murim, parapsihologie (carte-dialog cu regretatul scriitor şi parapsiholog Ion Ţugui); repere critice: cronici în revistele Contemporanul (Radu Cârneci), România literară (Nicolae Manolescu), Steaua (Florian Lazăr), Prefaţă la volumul Vârsta Christică (Ion Ţugui), Convorbiri literare (Daniel Dimitriu), Luceafărul (Horia Gârbea); membru al Uniunii Scriitorilor din România. Poezia lui Emilian Mirea este una de odaie – (cu)venire din miresmele primordiale. Şi mi se face frig şi mi se dă cu spaimă! (A.G.)

Existăm dintotdeauna, în miliarde şi miliarde de forme

-Alex Gregora: Bine te-am regăsit, prietene-poet Emilian Mirea. Luându-mă după una din cărţile tale – “DESPRE LUMEA ÎN CARE TRĂIM ŞI MURIM – dialog cu regretatul scriitor şi parapsiholog Ion Ţugui, apărută în 2012, aş dori să-mi spui unde şi când a început lumea aceasta, în care, cu toţii, trăim şi murim?
-Emilian Mirea: Cred că această lume, în care trăim şi murim, a început încă de la explozia primară a Universului. Cu alte cuvinte, sunt de părere ca existăm dintotdeauna, în miliarde şi miliarde de forme, încă de la începuturile Universului, dar nu suntem suficient de maturi spiritual  să conştientizăm această realitate.
– A.G.: Am aflat dintr-un poem, din cea de-a treia ta carte:până la adolescenţă am trăit ca un sălbatic/ printre dealurile şi pădurile unei comune din Gorj/ printre cârduri de gâşte şi mici păstori (…)”. Te rog să oferi mai multe amănunte.
E.M. : După mamă, sunt gorjean şi mă bucur că s-a întâmplat să fie aşa. Am spus, de multe ori, că, fără vacanţele din copilărie, petrecute în Gorj, în satul Păişani, comuna Stoina, aş fi fost, sufleteşte, mult mai sărac. Când mergeam la bunica mea la ţară – şi făceam asta încă din prima zi de vacanţă, mă simţeam liber, fără constrângeri. Îmi plăcea să merg cu gâştele la (râul) Amaradia, mă scăldam, printre nisipariţe – erau nişte peştişori mici care se ascundeau în nisip şi care te mai şi ciupeau dacă intrai peste arealul lor (nici nu ştiu dacă mai există, pentru că poluarea, de când s-au instalat sonde de extracţie a petrolului acolo, a distrus şi acest colţ de rai), gâştele păşteau şi se bălăceau în apă, iar mie îmi plăcea mult să le văd cum se bucură de apă şi de libertate. Aveam, totdeauna, la mine o carte, pe care o citeam la umbra arinilor, în timp ce, pe lângă mine, prin iarbă, foşgăiau guşterii şi şopârlele… Nostalgia acestor vremuri mă face, de multe ori, să lăcrimez.

La Păişani mă întrebam cine sunt, de unde am venit şi încotro merg

– A.G.: Să nu-mi spui că şi tu ai avut sentimentul că acolo, în satul copilăriei, era centrul pământului!?
E.M.: Mă simţeam atât de bine acolo încât aş fi vrut să pot rămâne definitiv, dar mă chemau, înapoi, la Craiova, şcoala şi alte cele… Nu m-am gândit că Păişaniul copilăriei mele ar fi centrul pământului, dar, de multe ori, priveam cerul de acolo, care, parcă, era diferit de cel din oraş, şi mă întrebam cine sunt, de unde am venit şi încotro merg?… Acum, îmi dau seama că erau deja întrebări metafizice, destul de nefireşti pentru acea vârstă, dar uite că, încă de atunci, fiinţa “îmi făcea probleme“…
– A.G.: Şi când ai aflat că pământul este rotund?
E.M.: Asta am aflat de la şcoală, dar niciodată nu am înţeles cum, dacă pământul e rotund, de ce nu-i doare capul pe cei din sud – din Australia, de pildă, pentru că stau, toată viaţa, cu capul în jos?… Cum de nu li se scurge sângele în cap?!…

Coloana are un fel de “tălmăcire“ a Karmei fiecăruia dintre noi

-A.G.: Spune-mi despre întâlnirea ta cu operele lui Brâncuşi. Când l-ai cunoscut şi cum l-ai cunoscut pe Brâncuşi?
E.M.: L-am întâlnit pe Brâncuşi în Parcul Central din Târgu Jiu. Am stat îndelung în faţa Porţii Sărutului dar, cel mai mult, m-a atras liniştea pură de la Masa Tăcerii… După un timp de contemplare, m-am aşezat – vreau să spun că am avut curajul să mă aşez, pe unul din scaunele Mesei Tăcerii şi, atunci, parcă am intrat în transă… Masa Tăcerii are o magie a ei, cred că spiritul lui Brâncuşi stă mai mult pe acolo, pe scaunele lui de la Masa Tăcerii… Iar la Masa Tăcerii nu poţi decât să taci… Iar Coloana Infinitului – despre care am aflat că, la un moment dat, comuniştii au vrut să o doboare şi să o transforme în fier vechi, este nu numai o valoare mondială, ci şi un fel de “tălmăcire“ a Karmei fiecăruia dintre noi.
– A.G.: În ultima perioadă, culturnicii de la Gorj au aruncat cu beton amprentat, ca la Cernobîl(!), prin centrul oraşului. Este un kitsch general… Din acest marasm se speră că ne va salva includerea pe lista UNESCO a Ansamblului monumental Brâncuşi. Oare?
E.M.: Şi Craiova este plină de astfel de kitsch-uri, mai ales în perioada asta de campanie electorală. Includerea pe lista UNESCO a Ansamblului monumental Brâncuşi nu poate fi decât benefică, dar asta nu ne va scăpa de stupizii noştri din administraţie care, oricând, ne mai pot surprinde cu ceva penibil sau de prost-gust…
– A.G.: Apropo, voi, la Craiova, v-aţi „tras” o autostradă prin centrul municipiului. O fi bine, o fi rău?
E.M.: Este un haos general în Craiova de când cu lucrările la podul suspendat – eu nu înţeleg deloc de ce i se spune suspendat de vreme ce stă cu picioarele (pilonii) înfipţi adânc în pământ?! Poate că, având acest pod, Craiova va părea mai spectaculoasă şi vor apărea mai multe bancuri cu olteni…

Responsabilitatea de a proteja eternul reprezentat de Brâncuşi

– A.G.: Te rog să-mi răspunzi, deşi trăieşti în Craiova, şi la câteva întrebări made în GORJNEWS. Va ajunge, în următorii ani, Târgu-Jiul o casă bună pentru Ansamblul Monumental Brâncuşi? Va ajunge o cetate care să merite Capodopera Creatorului şi, de asemenea, să înceteze a o mai sufoca şi a se mai “dezvolta” împotriva ei?
E.M.: Părerea mea este că oraşul Târgu Jiu – pe care-l cunosc destul de bine, pentru că, mai demult, aveam un unchi care locuia acolo şi la care mai veneam, din când în când, în vacanţe, a fost, dintotdeauna, o „casă bună” pentru Brâncuşi, dar este adevărat şi ce spui că, parcă, de la o vreme, modernizarea începe să sufoce operele lui Brâncuşi. Dar această responsabilitate, de a proteja eternul, reprezentat de Brâncuşi, le aparţine, în primul rând edililor oraşului, că doar de-aia vin, din patru în patru ani, cu mâinile întinse şi dansând din buric, ca stripteuzele, ca să le dăm votul…

Oamenii de cultură nu sunt atât de machiavelici…

– A.G.: Despre care dintre creatorii olteni contemporani se va mai vorbi în literatura română peste 50 de ani?
E.M.: Despre Marin Sorescu se va mai vorbi, cu siguranţă, şi peste 50 de ani, poate şi despre I. D. Sârbu, şi, poate, şi despre mine, pentru că am destule cărţi prin biblioteci… Încerc să fiu subtil şi glumind, dar uite că nu prea reuşesc.
– A.G.: De ce nu se regăsesc oamenii de cultură printre politicienii din Oltenia?
E.M.: Cred că o cauză ar fi aceea că oamenii de cultură nu sunt atât de machiavelici cum sunt politicienii. Am constatat că, de la Revoluţie încoace, în România a apărut această clasă numită „politicieni”. Sunt de părere că e greşit numită clasă, ar trebui numită specie şi trecută în manualul de biologie, să se studieze la şcoală, ca o specie care suferă, permanent, mutaţii şi de care, în general, ar trebui să ne ferim…
– A.G.: Vreau să cred că am realizat o discuţie de etapă. Îmi doresc să găsim, cât de repede, starea necesară pentru o urmare. Mulţumesc şi Doamne-ajută.
E.M.: Îţi mulţumesc şi eu şi să ne revedem cu bine.

    Adaugă un comentariu

    Adresa ta de email nu va fi publicată.