Născut la 18 noiembrie 1961 în Craiova; doctor în arte vizuale al Facultăţii de Arte Timişoara; absolvent al Facultăţii de Arte Plastice Iaşi – specializarea sculptură – restaurare; numeroase sculpturi monumentale de for public, dintre care: bustul monumental Gheorghe Tătărescu (bronz) Târgu-Jiu, compoziţie monumentală „Icar” (marmură) Râmnicu-Vâlcea ş.a.; lucrări de restaurare: la castelele Saint-Rock-Guitre şi Boussac-Saint din Franţa, participant în 2003 la lucrările de restaurare-conservare a componentelor de piatră ale Ansamblului monumental realizat de Constantin Brâncuşi la Târgu-Jiu ş.a.; numeroase expoziţii personale şi, totodată, participări la simpozioane şi tabere de sculptură, fiind distins cu numeroase premii în ţară.
Paul I. Popescu este doar un  aristocrat al sculpturii, musai să viseze zeiţă  şi aripă de înger. Iată-l fumând trabuc original cubanez, de contrabandă, răsucit pe coapsa unei negrese… (A.G.)

„Toate operele de piatră ale lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu, mai puţin partea superioară a Porţii Sărutului, au albit, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple”

Despre ieşirea în lume  de la Galeria „Simeza”

–Alex Gregora: Domnule Paul I. Popescu vă văd astăzi, luni 27 februarie 2012, în Calendarul ortodox fiind menţionaţi cuvioşii mărturisitori Procopie şi Talaleu. Eu aleg să fiu ultimul, iar pe dumneavoastră vă întreb despre ieşirea în lume – era să zic la cer – de alaltăieri…
–Paul I. Popescu: Am trăit numai o ieşire în lume, la Galeria „Simeza” din Bucureşti. Vernisajul s-a desfăşurat în prezenţa unui numeros public avizat, ceea ce nu m-a surprins… Însă am fost bucuros şi atunci când am putut urmări fluxul celor care veneau la expoziţie. Pentru un autor este o fericire să observe oameni de toate condiţiile care intră într-o galerie, privesc operele de acolo, se luminează şi se limpezesc, la plecare purtând cu ei măcar o fărâmă de bucurie din visul artistului.
–A.G.: „De câţiva ani buni, la Târgu-Jiu, interesul pentru sculptură nu mai e subordonat doar cunoaşterii operei lui Brâncuşi… Sculptorul Paul Popescu reuşeşte cu autoritate să asigure o imagine incontestabilă proiectelor cu care încearcă să articuleze spaţiul, el fiind singurul pentru care tridimensionalul se identifică nemijlocit cu aspiraţiile sale”, scrie Vasile Vasiescu în caietul de prezentare. Ce s-ar mai putea adăuga?
-P.I.P.: Am fost acolo ca artist care îşi cunoaşte posibilităţile. Iar dacă trăiesc în Gorj, unde s-a născut Constantin Brâncuşi şi de unde el a plecat în lume, înseamnă că sunt un admirator al operei genialului sculptor şi, tot aşa, mai cred că Brâncuşi nu a închis drumuri, a dat doar o direcţie şi un sens sculpturii.

Plecam după norişorii de petale şi-i urmăream până pica ultima…

-A.G.: De aceea vă invit să refacem acele întâmplări minunate pe care artistul le poartă cu el, din copilărie?
-P.I.P.: Am crescut la bunici, în localitatea Tetoiu, din Vâlcea. Pe bunicul îl ţin minte: o fiinţă foarte caldă, cu doar două clase de şcoală, care citea însă presa vremii, iar nativ trăia tot timpul bucuria… frumosului. Mă lua sub cojocel şi mă ducea unde lucra. Primele întrebări cred că atunci mi le-am pus, despre materialul care lua forme deosebite şi, mai ales, expresie, dacă pe omul ce-l lucrează îl ajută harul şi îndemânarea. Primele noţiuni despre frumos si obţinerea lui, de la bunicul meu le am. După aceea, am ajuns în Dolj, în satul Bulzeşti, localitate retrasă, cu pădurea aproape, cu o lizieră subţire căreia noi, copiii, îi spuneam „în dosul coastei”. Era şi un zăvoi cu păsărele multe, cu o atmosferă de basm. Seara, noaptea, în perioadele calde, ieşeam afară să ascult natura, să mă uit la cer, să urmăresc stelele care, unele, abia mai pâlpâiau.
-A.G.: Bulzeştiul este şi localitatea în care a copilărit scriitorul Marin Sorescu. Aveaţi semnal despre acest lucru?
-P.I.P.: Nu, nu la vremea respectivă. În schimb eram atras de frumosul din natură. În coasta de care spuneam, era un cireş enorm şi în fundal un bot de deal împădurit deasupra văii lungi, acolo spărgându-se curenţii de aer. Iar primăvara, când se scutura floarea de cireş, plecam după norişorii de petale şi-i urmăream până pica ultima petală. Doream să prind norul şi să-l aduc înapoi. Aveam un imaginar puternic, dar şi un simţ al tehnicului, organizând adevărate sisteme hidrotehnice când veneau ploile, iar pârăiaşele curgeau la vale. Realizam diguri din pietre şi pământ, punând acolo morişti ce se învârteau la forţa apei. Le urmăream cu satisfacţie de copil, de multe ori însă trecea câte unul cu carul şi îmi strica barajul, călcându-l cu roata ori pocnindu-l cu biciuşca.

L-am avut profesor inclusiv pe bunicul meu

-A.G.: Ce oameni, domnule! Vorbiţi-mi, în continuare, de primele acte artistice…
-P.I.P.: În clasele mici am făcut modelaje, dar şi de mai înainte de a merge la şcoală, construiam fel de fel de maşinuţe, unele completate cu asamblări kinetice, macaralele, de exemplu. Primul modelaj figurativ l-am făcut prin clasa a cincea, când, incitat de profesorul de istorie, l-am realizat pe Mihai Viteazul. Apoi, prinzând curaj, aproape că nu se mai înţelegeau cu mine, călcând pe urma fratelui meu, Emilian, mai mare cu şase ani, care urma cursurile Liceului de Artă din Craiova. Din clasa a şasea am plecat şi eu după frate-meu, având de ales, la clasele de specialitate, între grafică şi sculptură. Am ales sculptura. A urmat examenul de la Liceul de Artă din Craiova, care mi-a fost condiţionat astfel de părinţi: dacă reuşeşti între primii trei rămâi acolo, dacă nu, treci la pedagogie, ca să ai o meserie bună, de învăţător. Am intrat la liceu cu nota 10 şi, mi-amintesc, am plecat la părinţii mei, care erau învăţători la Bulzeşti, să le dau vestea. În rată, şoferul aflând de nota cu care am reuşit, mi-a făcut un favor, lăsându-mă la poartă. Ai mei erau în grădină, la sapă. „Ai luat, mă?” „Am luat cu 10!” „Bravo, treci de mănâncă şi vino în grădină la muncă.”
-A.G.: Care sunt profesorii ale căror învăţături (Teodosie!) v-au marcat?
-P.I.P.: La început, l-am avut profesor, cum am mai spus, pe bunicul meu, apoi, în clasele speciale pe Ilie Marineanu, urmând profesorul de sculptură din liceu, Ilie Berindei, şi Vasile Condurache, coordonatorul de an din facultate. Lor le datorez ceea ce sunt, ceea ce am ajuns.

„Te am pe conştiinţă pentru că ai pierdut doi ani de viaţă din cauza mea.”

-A.G.: Vă rog să ne vorbiţi în continuare de anii de facultate. În memoria dumneavoastră s-au risipit acei ani?
-P.I.P.: Am aici o poveste întreagă, care ar putea fi inclusă, singură, într-un interviu. Mai ales că, după multă vreme, am înţeles unde am greşit şi, totodată, de ce mi s-a întâmplat doar mie. Eram atunci cam plin de mine, mai ales că în anii liceului fusesem nelipsit de la finalele olimpiadelor şcolare. Cine mai era ca mine! Stăteam în atelier riscând să am probleme cu absenţele de la orele de teorie. De multe ori profesorii mă luau din atelier: „Hai, mă, că nu ai note în catalog!”. În 1980 căpătasem oarece renume în ţară şi, de ce nu, ceva… duşmănie, ca pe la noi. Atunci am dat prima oară examen la Cluj, unde era student la arte plastice şi fratele meu, mulţi de acolo cunoscând performanţele mele din liceu. Înaintea probei de desen, noaptea, am făcut nişte excese la restaurantul „Belvedere”, ducându-mă tare obosit la examen. Am intrat în sală şi m-am pus lângă sobă. Am moţăit, am adormit, lucrând doar o oră la început şi una la final, prea puţin ca să iau altă notă decât 8,15, destul de mare, dar nu îndeajuns.
-A.G.: Dar nu s-a sfârşit lumea cu eşecul amintit?
-P.I.P.: Nu. Însă am de spus ceva absolut extraordinar. Ceva ce am aflat după şaptesprezece ani de zile, în 1997. Mi s-a spus atunci că eu n-ar fi trebuit să pic admiterea de la Cluj, chiar cu acea notă de la desen. Deoarece, la proba de studiu-portret modelaj, am aflat chiar din gura unuia, contracandidat atunci şi fiu al unui ofiţer de securitate, care a aranjat să se schimbe două bilete între ele, cel cu numele lui cu al meu. Biletele cu numele se înfigeau în zona gâtului, într-o crestătură. În felul acesta, el a luat nouă, aproape zece şi a fost declarat reuşit, eu am luat nota lui, fiind primul… sub linie. Curios, mă întreb cum, în anul menţionat, al adevărului parcă i-aş spune, a venit actorul principal al fraudei – ajuns corespondent al unei agenţii de presă – la un simpozion ce se organiza la Râmnicu-Vâlcea. Cele ce povestesc s-au petrecut când mă aflam cu nişte prieteni sculptori la o bere. Probabil, datorită mustrărilor de conştiinţă, tipul şi-a dat drumul, a vărsat toată tâmpenia care s-a pus la cale atunci la Cluj. „Te am pe conştiinţă pentru că ai pierdut doi ani de viaţă din cauza mea.” Şi mi-a povestit tot. Am încercat să-mi reprim durerea, în fine, a avut loc o discuţie mai dură…
-A.G.: Poate omul era în acel an 1997 în drum către mănăstire, ca să se călugărească, şi nu dorea să ducă povara cu el. Ce a urmat?
-P.I.P.: Am plecat în armată şi a trebuit să fac stagiul prelungit de evenimentele din 1982 din Polonia. Însă, din aprilie, când m-am lăsat la vatră, şi până în iunie, am devenit apt să mă prezint la examenul Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi, intrând al doilea.
-A.G.: Vedeţi vreo alăturare culturală între oraşele Iaşi şi Târgu-Jiu?
-P.I.P.: E cert că Iaşiul, Capitala Moldovei, emană din plin viaţă culturală. Iar această vocaţie culturală nu i-o poate pune de nimeni sub semnul îndoielii, datorită şi îndelungatei istorii culturale şi eminențelor care au fost acolo, măcar pe perioada studiilor. Iniţial am regretat că m-am dus la Iaşi, din Oltenia făcând douăsprezece ore cu trenul. Pe-atunci, în ţară erau doar trei facultăţi de arte plastice, la Bucureşti, la Iaşi şi la Cluj, la fiecare specializare organizându-se examene prin rotaţie. La sculptură, de exemplu, un an la Bucureşti, următorul la Iaşi, iar a treia oară la Cluj, şi tot aşa. Eram atunci şapte studenţi într-o grupă. A fost însă o perioadă de adevărată efervescenţă, lucram mult, exersam şi dăruiam lucrări în stânga şi în dreapta, la prieteni, la colegi. Aveam senzaţia că nu lucrez degeaba. Cine venea la mine şi îşi dorea un anume desen, o anume sculptură, le dăruiam cu plăcere.

Aveam o serie de întrebări ce mi le puneam, vis-a-vis de Brâncuşi: cum rezolva? de ce?

-A.G.: Şi venirea la Gorj tot o poveste?
-P.I.P.: În 1986, la prima repartiţie, am primit post la Muzeul Crişurilor din Oradea. Însă, la două ore numai, când ne aflam la „Bolta Rece” din Iaşi cu profesorul Condurache, să sărbătorim, a venit unul şi ne-a chemat la facultate pentru că se relua repartizarea, întrucât, ni s-a zis, se făcuseră nişte erori. Mai târziu am aflat adevărul. La Bucureşti tocmai se deschisese o expoziţie naţională a industriei lemnului, de mobilă, în prezenţa familiei conducătoare. Acolo s-au văietat nişte directori că mobila lor nu este de calitate pentru că nu au designeri, creatori, sculptori în preajmă. Atunci Elena Ceauşescu ar fi indicat… preţios să se refacă repartiţiile artiştilor şi aşa s-a făcut…Târgu-Jiul avea post şi era cel mai apropiat de casă. Aveam gândul însă către Craiova, unde, la Muzeul de Artă, neocupat era un post de restaurator, iar eu speram că voi obţine negaţia necesară…
-A.G.: Aveaţi…  magnet pentru  opera lui Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu?
-P.I.P.: Îi văzusem operele într-o excursie cu şcoala, prin 1977 – 1978. Probabil, Târgu-Jiul l-am ales şi datorită lui Constantin Brâncuşi. Aveam eu atunci o serie de întrebări ce mi le puneam, ca viitor sculptor, vis-a-vis de Brâncuşi şi de opera lui: cum rezolva? de ce? Măcar, gândeam, voi avea timp să găsesc răspunsurile cel mai bune, să le lămuresc. Mi-am zis, hai la Târgu-Jiu. Aici erau destul de mulţi artişti, sculptori doar unul, Dorel Oprescu, care acum s-a stabilit în Ploieşti. Am întrebat, în stânga şi în dreapta, chiar n-au mai trecut sculptori prin Târgu-Jiu? Da, da, nu vin. Îl suduiesc toţi pe Brâncuşi, pentru că, vezi Doamne!, „el a închis drumurile în sculptură”. Şi ce m-a mai surprins, faptul că, la nivel de cenaclu U.A.P., se discutase că nu pot să se aşeze sculptorii la Târgu-Jiu din cauza lui Constantin Brâncuşi care, aşa cum am mai spus, „a închis toate drumurile”.
-A.G.: Eu ştiam doar despre închiderea unui cerc…
-P.I.P.: Acum parcă s-au mai lămurit, Brâncuşi a deschis alte drumuri, nimeni nu poate opri într-un loc sculptura, arta aceasta milenară.

„Brâncuşiana” ca atelier de lucru – din anii ‘90

-A.G.: Aţi adus la Târgu-Jiu sculptori de renume din ţară şi din străinătate, la tabăra organizată anual în cadrul „Brâncuşiana”. Cum s-a întâmplat?
-P.I.P.: Ideea mi-a venit dinainte de a ajunge, pentru puţin timp, la Centrul Brâncuşi. Ca proiect era în mintea mea încă din perioada anilor 90 – simpozion şi tabără de sculptură. Eu am fost invitat să particip la un simpozion-tabără în Franţa, lucrând la restaurare-conservare piatră a castelelor Saint-Rock-Guirre şi Boussac-Saint din Franţa. Atunci m-am gândit să încep să propun să se organizeze ceva asemănător şi la noi. Cu ocazia unui salon al artiştilor olteni, ce debutase la Craiova şi continuase la Râmnicu-Vâlcea, am discutat cu mai mulţi artişti, inclusiv cu profesorul meu Ilie Marineanu. Acolo, preşedintele Filialei Artiştilor Plastici vâlceni a prins ideea din zbor. Având şi un primar de valoare la reşedinţa de judeţ, pe fratele actorului Florin Zamfirescu, a purces la faptă, până în vară organizând o tabără de sculptură. Am ajutat şi eu, cumva din umbră. La Târgu-Jiu însă, deşi mă adresasem primarului de atunci şi preşedintelui Consiliului Judeţean, n-am izbândit în vreun fel. În anul 2001, am discutat cu prefectul Gorjului de atunci, Toni Mihail Greblă, şi cu primarul municipiului Târgu-Jiu, Florin Cârciumaru. S-a zis „da” şi acţiunea a pornit, încă foarte bine, eu fiind coordonator, mă rog, director artistic, iar de partea financiară ocupându-se direcţia de specialitate a Primăriei prin Centrul Brâncuşi.

Povestea restaurării operelor de piatră

-A.G.: Părăsim trecutul şi-l lăsăm să se odihnească. Am aflat că la Centrul Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu se găsesc o seamă de documente ale restaurării Ansamblului Monumental. Faceţi precizări în acest sens?
-P.I.P.: Este adevărat că la Centrul Brâncuşi se află foarte multe documente pe care eu le-am adus cu maşina personală de la Bucureşti. Dar, înainte de a ajunge la ele, aş vrea să povestesc cum am ajuns eu la Centrul Brâncuşi. Pe perioada taberei de sculptură de care eu mă ocupam şi, totodată, lucram cot la cot cu participanţii, mi-am dat seama că acea firmă TLS, care se ocupa de restaurarea operelor de piatră ale lui Constantin Brâncuşi nu are profesionişti. Lucra cu ageamii. M-am dus la domnul primar, i-am spus, dânsul a verificat şi s-a convins că aşa stau lucrurile. Şi, în plus, atunci nu se vedea nici un progres. Dar „capacul”, ca să spun aşa, l-a pus un maistru şef de lucrări, care mi-a mărturisit că el este specialist în cuptoare tehnice în industria cimentului. Noi aveam atunci tabăra de sculptură pe malul Jiului. A venit atunci domnul maistru la noi, în prima zi ca să pregătească nişte travertin, a doua zi ca să ne ceară o bucearda, adică o unealtă de-a noastră specifică. Prima dată am căzut şi eu în plasă, am dat-o – aici spun că unealta mea era una specială cu dinţi de vidia – însă, suspicios, am traversat Parcul Central în diagonală, şi m-am postat, ascuns, în apropierea Porţii Sărutului, să văd ce fac lucrătorii. Încercau amprenta buceardei mele lovind la baza Porţii şi dacă se potrivea cu ceea ce era pe monument, ca să înlăture, în acel fel neprofesionist, petele existente. Supărat, mi-am cerut scula şi m-am hotărât să merg la domnul Primar şi să-i relatez totul. Atunci am fost rugat de domnul primar să stau cu ochii pe ei şi să nu-i las să facă prostii. A urmat rezilierea contractului cu firma TLS, ulterior fiind urmaţi alţi paşi, obligatorii, până a venit noua firmă avându-l în componenţă pe Paolo Panigni.
-A.G.: S-a organizat o altă licitaţie, deci. A câştigat o altă firmă care se baza pe italian.
-P.I.P.: Pe Paolo eu îl ştiam din Franţa. Eu lucram la restaurarea castelului Boussac-Saint, el la un portal în zonă. Când mă duceam cu maşina la cumpărături, opream să observ cum lucrează Paolo, iar el, când avea drum, de peste râu, ne urmărea pe noi. Atunci, la semnarea noului contract de restaurare, reprezentanţii firmei, de  la Bucureşti la Târgu-Jiu, îl pregătiseră pe italian, cum că este unul la Târgu-Jiu care-i aşa şi pe dincolo. Ăla trebuie pus întâi la punct. Iată-i, ajung. Eu îi aşteptam la Poarta Sărutului. Paolo mă vede şi vine la mine, iar într-o franceză impecabilă mă întreabă: „Tu eşti Paul Popescu?” „Da.” „Te ştiu din Franţa.” „Câte mi-au spus despre tine!”
-A.G.: Şi ăştia, am înţeles, că şi-au… cusut din mers o firmă.
-P.I.P.: Ca o paranteză, vreau să relatez că, într-adevăr, au existat mai multe întâmplări ciudate. Întâi, comisia de la Ministerul Culturii a descalificat toate firmele care s-au înscris la a doua licitaţie, rămânând una cu un patron ce avea numele Iulian Olteanu. Aici nu pot spune ce grad de rudenie avea cu Paula Olteanu, care era şefa unităţii de implementare a proiectului Băncii Mondiale în Ministerul Culturii. Însă, nici documentaţia acestei firme nu îndeplinea condiţiile cerute prin caietul de sarcini. Apoi nu era o firmă românească. Nu avea angajaţi specialişti cu contract. S-a aşteptat o lună până s-a înregistrat din nou o altă firmă cu aceeași denumire. Eu l-am întrebat şi pe Paolo, prima oară, dacă este angajat. Avea doar un contract de colaborare cu Iulian Olteanu. Şi tot aşa, nici patronul nu era în regulă, având un curs de restaurare de trei săptămâni sau trei luni, aşa-ceva. „Paolo, nu ţi se pare că e aiurea să i se încredinţeze restaurarea operelor lui Brâncuşi unui patron care nu are o vastă experiență în domeniu?” „!” „Bine. Ne apucăm de treabă, numai cu condiţia ca tu să vii şi să lucrezi cu mine cot la cot. Eu voi lucra în calitate de angajat al Primăriei Târgu-Jiu, fără alte probleme financiare, iar atunci când tu nu eşti, nimeni altcineva nu va atinge operele.” A plecat două săptămâni în Franţa ca să finalizeze ce avea început şi s-a întors. În felul acesta noi am colaborat foarte bine, fiind primul şantier de restaurare din ţară început uşor după termen şi finalizat la termen. Cu o zi înainte…

Plumbul de pe Poarta Sărutului – greşeală a proiectantului

-A.G.: O lucrare deosebită a fost şi cea privind plumbul de pe Poartă Sărutului?
-P.I.P.: Atunci, în 2003, s-a schimbat şi acel plumb, iar ceea ce se întâmplă acum nu este din vina restauratorilor, e din vina proiectantului. Cu părere de rău, în spiritul adevărului, trebuie arătat că proiectul s-a făcut de Ministerul Culturii. Şi spun aici că e păcat faptul că se lasă acest lucru la latitudinea unor oameni care nu au cunoştinţele, nu au pregătirea necesară, dar au orgolii nemăsurate…
-A.G.: Trebuia realizat mai gros, mai lat, mai mare?
-P.I.P.: A avut loc o reacţie – şi discutam acest lucru şi cu domnul Dănilă, reputatul specialist, care a evaluat relativ recent operele brâncuşiene – între mortarul care s-a aplicat pe Poartă şi plumb. Când a început să intre apa prin fisuri şi rosturi dedesubt, a reacţionat pentru că n-a avut un strat de hidroizolaţie pe întreaga suprafaţă de sub plumb. Iar mortarul care a fost dat, la origini, sub plumb a avut şi un strat de bitum cu care a fost impregnat.

De la zgârieturile de pe Coloană,  la detartrantul care a albit piatra

-A.G.: Zilele acestea s-a vorbit în presă că pe Coloana fără sfârşit au apărut nişte zgârieturi, la nivelul primului element de jos.
-P.I.P.: Acele zgârieturi se pot alătura pseudo-tratamentului ce s-a aplicat în 2010 de către Lory Buliga părţii de piatră a Ansamblului Monumental. Iată ce s-a întâmplat: imediat după Sf. Paşti, domnul primar Florin Cîrciumaru m-a rugat ca, împreună cu şi la sesizarea domnului Narcis Daju, să mergem să lămurim nişte lucruri privitoare la starea părţii de piatră. Atunci se credea că nişte depuneri neaderente de pulberi, de mâzgă din copaci, ar fi fost un atac biologic. Nu a fost aşa. Iar domnul primar m-a întrebat, totuşi, ce ar trebui făcut ca să fie totul în deplină regulă. Întâi, ar trebui citită documentaţia de întreţinere care se afla la Centrul Brâncuşi. Acolo scria despre o spălare cu apă, folosindu-se perii moi, ca să nu se distrugă crusta, şi despre o biocidare prin pulverizare a întregii suprafeţe cu un agent cationic denumit QR 15 sau 16. Acum am mustrări de conştiinţă, deoarece din proprie iniţiativă trebuia să urmăresc procesul de curăţare şi întreţinere, iar ulterior, când am observat că operele de artă au albit, am tăcut. Repet, toate componentele de piatră, mai puţin partea de sus a Porţii Sărutului au albit, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple.  Din mărturiile unora, am aflat că atunci, în loc de agentul cationic QR 15 sau 16, s-a folosit o soluţie pe bază de detartrant pentru pardoseli. Albirea a fost sesizată şi de reprezentanţii comisiei de la Bucureşti care a venit pentru partea de plumb de care am vorbit. Agresiunea asupra monumentelor se poate proba prin analize de laborator şi mărturii.

Specialişti adevăraţi pentru Centrul  Brâncuşi!

-A.G.: Ori cu o factură care să demonstreze că la data respectivă s-a achiziţionat agentul menţionat. În prezent Centrul Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi” are specialişti?
-P.I.P.: Nu. La concursul pentru angajarea la Centrul Brâncuşi a participat şi o restauratoare, dar a fost descalificată, picând examenul de… legislaţie.
-A.G.: Cine citeşte documentaţia de acolo  şi câtă e?
-P.I.P.: Documentaţia de la Ministerul Culturii eu am adus-o la Centrul Brâncuşi, cu Dacia mea, în portbagaj şi partea din spate, după ce am scos bancheta, în total vreo 14 cutii. Am citit-o toată, când lucram pe şantier. Tot atunci am realizat la scara 1/1, în travertin, modulul de nord-vest al Porţii Sărutului în vederea (a)probării soluţiei de acoperire cu plumb. După ce şi-a îndeplinit rolul ce l-a avut, a fost amplasat în faţa actualului sediu al Centrului Cultural „Constantin Brâncuşi”, pentru a satisface curiozitatea publicului în ceea ce priveşte partea superioară – acoperişul Porţii  Sărutului. Unde se află în prezent?
-A.G.: Cu siguranţă, răspunsul ne va veni cu celeritate. Se vehiculează că la Centrul „Brâncuşi” s-au angajat vreo unsprezece, douăsprezece persoane…
-P.I.P.: Eu spun că este nevoie de la doi la patru specialişti acolo, din care măcar unul să fie restaurator.
-A.G.: La această concluzie ar trebui să ajungă şi cei care şi-au luat răspunderea păstrării operelor lui Constantin Brâncuşi, componente ale Ansamblului Monumental, în bună stare. Ar trebui îndepărtaţi cei care nu au nici o… chemare în domeniu, n-au creat şi n-au restaurat. În timp, amatorismul şi reaua credinţă l-au atacat pe Brâncuşi din toate părţile. A venit vremea să spunem: De-ajuns!
-P.I.P.: De-ajuns! Iată de ce, relatez o întâmplare: în alveola doi, pe dreapta, cum mergi către masă, era un scaun cu colţul de sud-est lipsă, neavând stabilitate. Autorităţile altor vremuri l-au pus invers ca să stea. Putea rămâne în continuare aşa, dacă n-aş fi atras atenţia şi dacă nu m-aş fi angajat să-l restaurez în două zile. Maestrul Răzvan Teodorescu a încuviinţat, iar eu l-am realizat, după toate regulile scrise şi nescrise ale restaurării, a doua zi.
-A.G.: Mulţumesc pentru interviu şi Doamne-ajută!