Şotron pe str. Calea Eroilor
Şotron pe str. Calea Eroilor
Gorjul cultural31 august 2012

Timpul din urmă s-a dovedit a fi o ficţiune. Teme şi evenimente majore s-au înghesuit zilnic pe sticla televizoarelor sau, flancate deşănţat de megareclame pentru nimicuri, au parcurs cu noaptea-n cap întinderea paginilor de ziar. O anume derivă simulată perfect, susţinută cu aplomb şi credinţă de unii, a polarizat în jurul unei adevărate competiţii plutonul de culturnici diriguitori, meşteri mari de-o fidelitate vituperantă marcată de confuzii exacerbate. O neînţelegere funciară a făcut ca programele anului trecut să se fi desfăşurat mai ales în perimetrul strict secret al dosarelor, sinteze ale unui anistorism blindat cu hârtii. Coteriile transnaţionale, cu ghizi autohtoni sincroni cu vederile centrului, au canalizat energiile dus-întors, pretenţiile financiare amprentând agresiv teritoriul cultural iniţial avut pe agenda de lucru. Ceea ce trebuia să fi fost o sărbătoare elitară la împlinirea unor ani neverosimili de mulţi de la naştere, a fost doar un puseu confuz şi maladiv perpetuat, din păcate, cu vocaţie demagogică şi din ambiţii personale. Guvernate de legi incoerente, discursurile colate într-un spaţiu fără spectaculozitate s-au destrămat dezamăgitor, monitorizarea lor devenind inatractivă şi fără sens. La urma urmei, o astfel de oportunitate trebuie susţinută cu o altfel de atitudine, şocând locul comun cu inovaţii instituţionale, literalmente obligate să suporte necondiţionat terapia unui reformism implorator. Ce mai contează când supralicităm încrederea unor oameni încrezători, manipulându-le toleranţa şi făcându-i să se raporteze la noi, ce mai contează când, inofensivi şi fără substanţă, ne justificăm simbolic unor ignoranţi ocupând fotolii răsfrânte provocator, ce mai contează dacă timpul, sedus de mimi graşi şi bătrâni, cuprinde personajele aceloraşi vechi şi răsuflate poveşti…

Glosăm standardizat şi provincial pe marginea unei biografii cu reprezentativitate confirmată, agăţându-ne de pulpana mitologică a geniului spre a ne justifica identitatea fără chip. Anonimi încăpăţânaţi satanizează motivul pedalând exclusiv pe literaturizarea evenimentului într-un registru tradiţionalist, folosind o bibliografie incompatibilă cu spiritul şi ideaţia operei lui Brâncuşi. “Clasicul absolut al sculpturii” şochează încă în detrimentul instituţiilor care ar trebui să lucreze polifonic asupra unei viziuni contemporane cu valoare de unicat. Un perpetuu şantier plastic mediază subiectivitatea cu cordialitate, demiurgicul operei decupându-se greu din context. Arbitrariul unei regii dominată de precepte impuse dinspre un centru impersonal şi încorsetat unor grile împinge  ceremonialul spre un artizanal fără echivoc. De fiecare dată, cu aceeaşi mentalitate manifestă amendăm criteriile şi omologăm altfel şi inadecvat o altă imagine. Mitologia din jurul ilustrului personaj este percepută strict decorativ, într-un aranjament autohton şi bombastic, generând efecte bizare asupra unor lucruri ce păreau clar dovedite.
Totul despre Brâncuşi prelungeşte începutul, cenzurat de fiecare dată drept inovaţie. Prin el, lumea subiectivă de-acasă pătrunde şi chiar depăşeşte refuzul insinuant importat pe nimic. Într-un spaţiu cu pretenţii excesive, alese bine, câteva evenimente caligrafiate coerent ne-ar califica şi impune. Dar “cum din acest loc natal, porneşte, şi n-ar fi putut să fie altfel, aspiraţia plastică cea mai înaltă, Coloana Infinitului”, – Brâncuşi consumă simbolic orice altă ilustrare paradigmatică a slăbiciunilor noastre, alimentându-ne mereu discursul vizual cu truisme şi mirări disimulate. Iar noi, melancolici, jubilăm cu încântare academică şi ne acomodăm între atâtea locuri comune. Stăruim impersonali între faldurile unui decor butaforic, cădelniţând instinctiv degringolada.

În memoria colectivă, biografia lui Brâncuşi trebuie să fie mereu contrafăcută, dezvăluirile, paradoxal, fiind intermediate pe bani publici, clamând de fiecare dată începutul. Există un orgoliu al petrecerilor susţinute cu orice preţ de aspiranţii dintotdeauna la fotoliul abandonat în „capu’ mesii”. Într-un jargon bătrânicios şi decorativ, figuranţi prodigioşi consacraţi eminamente chestiunilor  generale, de o eficacitate intelectuală frizând stereotipia, se identifică anual, vădind o îndrăzneală absolută, cu simfonia sărbătorilor brâncuşiene. E o artă să păstrezi pe bani publici obiceiul locului doar pentru uzul diurn derivat din convingerile electorale ale aceloraşi plăsmuiri revelate în faţa urnelor. De fiecare dată şocul emoţional e carbonizat de vertijul promisiunilor agresive, vechi pagini caligrafiate cu acribie peste noapte contemplă cu o relativă alternanţă acelaşi spaţiu hilar şi pergamentos aservit cu exuberanţă uşor teatrală paradisului absolut al locurilor comune. Nimic nou, idealul înfăptuirilor ştiinţifice fiind repede decăzut din drepturi, devenind captiv şi inoperant. Dinspre marginile care-mbrăţişează ordinea de zi, mai vechile elanuri iluzionate iar de adevărul licitaţiilor stipendiate public năpădesc asistenţa fără ruşine, tulburând melancolia noastră nobilă şi profundă.
Clasicul absolut al sculpturii – nălucă asumată cu originalitate colectivă, pentru care nutrim dintotdeauna nostalgii puternic individualizate –  coboară în fiecare februarie în mijlocul nostru cu cordialitate levantină, încercând să ne reveleze proporţiile solitare ale lumii pe care o petrecem. Din păcate, eternul local se dovedeşte inepuizabil, şimţul măsurii cantonându-ne iremediabil într-un spaţiu ultimativ, fără dorinţa de-a se divide şi de-a evita monotonia.
Nu ne rămâne decât să încercăm a ne explica această fatalitate ignobilă.
Literele mari de plumb se preling lăsând dâre triste peste portretele noastre deja ostenite de viaţă. Îmi reprim uşoarele gesturi romantice de teamă ca nu cumva ambiţiile mele reduse din timp la tăcere să-mi denunţe concesiile. Turnul de fildeş, cândva fortăreaţă inexpugnabilă, impresionează azi prin culorile tari cu care-şi consacră mediocritatea, adăpostind în continuare aceleaşi personaje depăşite de obligaţii şi îndatoriri. Într-o cosmicitate vetustă ne aflăm cu toţii aliniaţi, preţioşi şi domestici, alunecând spre lumină ca spre un ideal posibil.
Brâncuşi e idealul sugerat, închipuit de cele mai multe ori prin metafore care să-i admită irealitatea. Devenit din necesitate de-o incandescenţă locală, îl înconjurăm cu aceleaşi vorbe constrânse de suficienţă. El ne confirmă toate cheltuielile, teatralizând o realitate contabilă imaginată într-un decor de mucava răvăşit de rutină. În jurul lui descindem visători, clamând împreună vechi proverbe contrafăcute cu metodă de autori cărora le-am subestimat îndrăzneala de-a pune mâna pe cărţi. O sarabandă a cuvintelor mari metamorfozează originalitatea bunelor noastre intenţii. Tocmim stângaci veşnica actualitate a celui pe care încă nu l-am desluşit. El e prizionerul căruia-i mistificăm fără emoţii istoria. Într-o rivalitate postumă ne împovărăm discursul şi cu păcatele altora. Felul în care-i atingem amintirea este un exemplu clasic de ratare a puterii de înţelegere colectivă. Asamblăm evenimente reci, devalizate, fără prestigiu, într-o ambianţă ostilă înregistrată pe pagina albă din cartea comună a excelenţelor. Deocamdată ne mulţumim cu puţinul contaminat de extazul vorbelor, destrămând vechi teritorii acompaniate de prezenţe fără identitate.

Suntem privilegiaţii autorizaţi ai acestei lumi. Zilnic ne întâlnim cu capodopera. Firescul acestei întâlniri dă profunzime mai tuturor revelaţiilor noastre. Cotidianul are alt rang pe care ni-l asumăm ca pe o fatalitate. N-avem încotro, la noi capodopera este un util şi la îndemână instrument de cunoaştere. Experienţa noastră unică satisface cele mai uimitoare pretenţii.
Capodopera acompaniază oraşul conferindu-i o anume sculpturalitate care nu se mai întâlneşte nicăieri. Printr-o încăpăţânare patetică singurătatea locului înfruntă alcătuirile acestei lumi neputincioase. Nu avem alternativă pentru realitatea privilegiată în care trăim. Mai sunt încă turme răzleţe care glorifică din instinct o certitudine evidentă surprinzător de simplă. Aceasta e lumea pe care suntem nevoiţi să o petrecem. Grea şi dulce povară subminată pe termen lung de tot felul de abstracţii.
Navighez curajos prin lumea sofisticată electronic şi instantaneu îmi apare afişat pe ecranul de lumină al calculatorului că Brâncuşi e cel mai votat artist între cei 500 de aleşi din toată lumea de electoratul galeriei Saatchi.
Mă bucur şi-mi închipui o mare expoziţie care să-i cuprindă alături de Brâncuşi pe cei plasaţi, după numărul de voturi al altora, mult în urmă: Pablo Picasso, Paul Cezanee, Gustav Klint, Claude Monet, Henri Matisse, Jakson Pollok, Piet Mondrian, Marcel Duchamp, Andy Warhol, Wilhem de Kooning, Georges Braque, Paul Gauguin, Wassily Kandinsky. E o listă amestecătă cu pictori dintre cei mai mari ai lumii. Pe fiecare dintre cei mai sus enumeraţi îi găseşti în zeci de albume tipărite în ediţii de lux prin librăriile arondate marilor muzee ale lumii. Brâncuşi, trebuie s-o recunoaştem cu tristeţe, lipseşte şi-i păcat.
Cum ar arăta, iată, în urma acestei iniţiative englezeşti cu iz „popular”, o carte de artă care să-i aibă pe toţi cu doar două lucrări dintre cele mai reprezentative şi cu un text de prezentare, şi totul prefaţat de câteva pagini despre Brâncuşi? Ne-ar confirma încă o dată într-o lume peste care eşecul nostru nemărturisit spânzură aniversar dintotdeauna.
Cum arată pe simezele atâtora din muzeele lumii lucrările marilor artişti plasaţi în urma acestui sondaj după Brâncuşi?
Şi-l văd aievea pe El expus la Muzeul de Artă al României din Bucureşti şi la Muzeul de Artă din Craiova. Şi-i văd Lucrarea vieţii la Târgu-Jiu. Şi recunosc faptul că realitatea noastră e sufocată moral, că inocenţa ne salvează în faţa celor bine pregătiţi şi avuţi, că gestionăm fără performanţă o avere inestimabilă.
E un lux păgubos pe care ni-l permitem fandosindu-ne primitiv şi cu nonşalanţă. Computerul face legea în aceste zile, tehnologia momentului amplificându-ne imaginea printr-o splendidă ilustrare a ceea ce am fost.
În ultimii ani am fost nevoiţi să fim martorii unui spectacol continuu, agresiv şi vulgar preumblat cu surle şi tobe prin urbea noastră vizibil obosită şi bolnavă. Suntem deja o scenă profesionistă într-un spaţiu declarat neconvenţional, unde talentul unora se dovedeşte molipsitor, condamnându-ne să suportăm cu înţelegere creatoare înverşunarea cu care încearcă de fiecare dată să ne înşele. Şi chiar să ne prostească pe final, ridicându-ne mai împuţinaţi şi stingheri la aplauze, de parcă ar fi obligatoriu, prin contract, să ne asumăm fără limită eşecurile.
Inteligenţi din varii domenii, specialişti la apelul de seară, histrioni frizând patologicul, se sacrifică patetic pe altarul pasionant al artei locale stând la coadă, prelucrându-ne statistic şi luându-ne banii. Caporali şi trompeţi, himnotizaţi iremediabil, contemplăm în poziţie de drepţi întreaga desfăşurare de forţe, autodenunţându-ne apoi, într-o majoritate convenabilă, pentru activităţi duşmănoase la adresa votanţilor cu diurna încasată la zi.

3 COMENTARII
  • miron 03.09.2012 la ora 16:52 pm
    vedeti sa nu va declare CL si primarul Circiumar persoana de aia ne grata... cum a facut cu cintaretul ala zurliu
  • iry 05.09.2012 la ora 14:10 pm
    vorbesti de CEREBEL?
  • grigore v 06.09.2012 la ora 13:31 pm
    ce scandal au fecut si astea cu cerebel.... dar ce trebuie sa faca pin parcuri nu vad
Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *