Un boier din curtea voievodului Constantin Brâncuşi
Un boier din curtea voievodului Constantin Brâncuşi
Interviuri2 februarie 2012

Pornind de la Coloana Infinitului, pe dumul ce duce la Râmnicu-Vâlcea, Piteşti şi Bucureşti, repede în dreapta, se află strada Petreşti, care adună, de-o parte şi de alta, pe vreo doi kilometri, casele unui vechi cartier, numit Vărsături, probabil de la numeroasele revărsări, din trecut, ale apei Amaradiei. Puţini ştiu că pe-acolo au trecut şi oameni de seamă, eu amintind aici doar scriitorii Vasile Voiculescu şi Ion Pecie, iar din prezent pe Mihai Ţopescu, artistul plastic sticlar al cărui atelier se găseşte  sub o colină, bineînţeles putând fi recunoscut după steagul Statelor Unite ale Americii, la capătul dinspre oraş al amintitei străzi. Departe însă, înspre biserica Sfântul Dumitru, la câteva sute de metri, străjuieşte de aproape o sută de ani conacul unei ramuri a boierilor ce purtau numele Drăgoescu. Acolo, cu amabilitate, am fost poftit la o… duşcă de vorbă.

„ÎN PRIMII ANI AI FIINŢĂRII ANSAMBLULUI REALIZAT LA TÂRGU-JIU, BRÂNCUŞI NU EXISTA PENTRU TINERET”

Bani din producţia de fluturi şi fir de mătase pentru Înălţare

Alex Gregora: Pentru început, v-aş ruga, boierule, să spuneţi cine sunteţi…
Vasile Dan Drăgoescu: Sunt Vasile Dan Drăgoescu, fiul lui Ionel Drăgoescu şi nepotul lui Vasile Drăgoescu, care au trăit şi au locuit aici, în această casă în care ne aflăm, construită de bunicul meu în 1920.
A.G.: Precizaţi, vă rog, care rudă este şi ctitor al bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de pe Calea Eroilor?
-V.D.D.: La Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au contribuit Nae Drăgoescu – fratele lui Vasile Drăgoescu – şi Maria, soţia lui. Deci, fratele bunicului meu. Acest Nae Drăgoescu – după câte mi-a spus sora mea – şi fratele lui (bunicul meu Vasile Drăgoescu) au venit de pe undeva din Vâlcea, au cumpărat moşii aici, la margine de Târgu-Jiu. Vasile Drăgoescu la capătul ultim, la finalul cartierului Vărsături, iar Nae Drăgoescu la începutul cartierului, pe unde a fost sediul I.A.S.-ului. Acesta din urmă a avut pământ mult, proprietăţi numeroase, inclusiv o plantaţie renumită de duzi, în zona în care s-a ridicat cartierul Primăverii, precum şi unde se află acum primele locuinţe din strada Petreşti, până la primul pârău. Iar el avea acolo şi o fermă în care creştea viermii de mătase, continuând o tradiţie a locului.

-A.G.: Să înţeleg că drumul mătăsii a trecut şi prin liniştitul cartier Vărsături al Târgu-Jiului?
-V.D.D.: Se poate înţelege şi acest lucru. Însă, în acest fel s-au asigurat fondurile necesare ridicării bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din ceea ce s-a câştigat cu creşterea viermilor de mătase. Revin, bunicii mei au donat şi ei pământul necesar construirii bisericii Sf. Dumitru din satul Vărsături, azi cartier, bani şi alte obiecte.
-A.G.: Bani din producţia de fluturi şi fir de mătase pentru Înălţare. Splendid?
-V.D.D.: Însă Nae Drăgoescu, neavând urmaşi, a înfiat un nepot al soţiei, care se trăgea din familia Voiculescu, nişte boieri de la Corneşti, care – nu mi-am explicat de ce n-a devenit Drăgoescu? – şi-a păstrat numele, Pantelică Voiculescu. Acesta a moştenit tot ce a rămas de la Nae Drăgoescu, inclusiv dudăria, dar nici acesta n-a avut urmaşi, fiind cunoscut doar ca un boier mare şi foarte petrecăreţ. Dădea mese, sărbătorea  cu lăutari, cu jocuri de noroc. Cam asta a fost viaţa lui.
-A.G.: În sat se vorbeşte că n-a stat chiar degeaba.
-V.D.D.:…? Bunicul meu, Vasile Drăgoescu, şi fratele său, Nae Drăgoescu, au cumpărat pământ la o obşte a munţilor Liru Mare şi Lărgile, la graniţa cu Vâlcea, la Obârşia Lotrului, 180 întregi din 1.000 de întregi câţi avea obştea (un întreg, cam cât un hectar). Spuneau bătrânii din zonă că atunci când se împărţeau aceste dividende era veselie mare în toată zona, indiferent de câţi întregi avea fiecare. Petreceau împreună, se organizau nunţi şi se boteza. Aşa trăiau moşnenii din satele Bengeşti, Ciocadia, Bumbeşti-Piţic.

Iată, a venit… noaptea expropierii

-A.G.: Povestiţi-mi despre calvarul familiei dumneavoastră, când a început acesta?
-V.D.D.: Când am fost obligat să plec, în 1945, la prima expropiere a suprafeţelor care depăşeau 50 de hectare, iar în 1948 s-a dat un decret prin care se constata că toţi cei care au fost expropiaţi în 1945 sunt sabotorii reformei agrare din ţară şi se opuneau acesteia. Atunci am fost expropiaţi până la zero şi ni s-a dispus domiciliu obligatoriu. Într-o noapte ne-au fost luate toate bunurile. Tatăl meu murise cu un an înainte, iar mama mea luase un mic apartament în chirie de la o soră a tatei, în Târgu-Jiu, să ne fie aproape de şcoală. De fapt, mama nu mai avea posibilitatea să ne ducă, de la Vărsături, toată ziua, cu trăsura, cum făcea tata. Noaptea expropierii nu ne-a prins în această casă în care ne aflăm. Apucasem să mobilăm acel apartament şi cu el am rămas încă. Alţii au rămas doar cu cămaşa de noapte de pe ei.
-A.G.: Aţi reuşit să plecaţi, totuşi?
-V.D.D.: Iniţial am mers în Bucureşti doar eu şi sora mea, la nişte surori ale mamei, care nu ajunseseră în situaţia noastră, dar nici nu a mai durat mult. Iar mama, care era licenţiată în litere, îşi căuta atunci de lucru la fabrica de mături, la fabrica de confecţii, nemaiavând vreo posibilitate să ne întreţină.

La vârsta de 13 ani ştiam doar că Brâncuşi era un sculptor plecat din ţară

-A.G.: În acele vremuri, aşa de complicate, tulburi, se vorbea în oraş despre Constantin Brâncuşi?
-V.D.D.: Am aflat multe despre Brâncuşi târziu, după ce am plecat din Târgu-Jiu. La vârsta fragedă de 13 ani n-am ştiut mai nimic despre el, doar că era un sculptor plecat din ţară.
-A.G.: La şcoală, învăţătorul, profesorii nu spunea măcar o vorbă despre ce lăsase genialul sculptor?
-V.D.D.: Nu exista Brâncuşi pentru tineretul din Târgu-Jiu.
-A.G.: Lumea nu se plimba pe Calea Eroilor? Nu se discuta despre Coloană?
-V.D.D.: Ştiam doar că-i… sula lui Tătărăscu, şi era undeva, acolo… dar n-am fost la ea. În Parcul Central, al Porţii şi celorlalte, am fost, fiind elev, când mai fugeam cu colegii de la şcoală să fumăm acolo.
-A.G.: Repet, învăţământul românesc, în care încă nu intrase, criminal, cu tancurile, dogmatismul roşu, chiar nu vă spunea ce a realizat Brâncuşi la Târgu-Jiu?
-V.D.D.: Nu. Nici nu se sesiza că ar fi o operă unitară cu Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului, Calea Eroilor, biserica Sf. Apostoli, Coloana Infinită. Că sunt toate, împreună, nu realiza cineva din jurul meu, ca să-mi spună.
-A.G.: La un moment dat, lângă Coloană şi-au pus corturile nişte ţigani, într-o vreme au vrut să o dea jos, pentru fier vechi…
-V.D.D.: Brâncuşi era persoană non grata, atunci, în ţara noastră, pentru România Constantin Brâncuşi nu exista.

Pe la 16 – 17 ani am început să înţeleg cine a fost Brâncuşi

-A.G.: Totuşi când aţi aflat despre operele de la Târgu-Jiu ridicate de Constantin Brâncuşi?
-V.D.D.: Mă aflam la Bucureşti, iar Brâncuşi începuse a fi reabilitat, şi am devenit încet-încet mândru că eram târgujian. Până la 16 – 17 ani mă mai întorceam din Capitală, în vacanţe, la mama care rămăsese în oraş. Ea a avut aici domiciliul obligatoriu, trebuind să meargă la Miliţie de două ori pe lună pentru viza de pe buletin.  I s-a impus să locuiască în Dealul Târgului, pe acolo pe unde se sfârşeşte acum Cartierul Meteor, pe vremea aceea fiind un drum de ţară, după podul Jiului, la dreapta, către o culă pe deal, iar sub acea culă erau nişte foste grajduri. Se zicea că au fost ale lui Mugurel Danielescu, figură importantă a Gorjului nostru, emblematică, prieten de familie cu ai mei. În acele grajduri trăiau patru familii de expropiaţi, în câte-o mică încăpere. Deci, mama rămăsese acolo, pe mine şi pe sora mea ne ţineau rudele prin Bucureşti, ne dădeau să mâncăm şi ne trimiteau la şcoală. În vacanţe, am început să înţeleg cine a fost Brâncuşi, cine au fost strămoşii mei.

Tatăl – şef de cabinet al lui Gheorghe Tătărescu, când acesta era prim-ministru

-A.G.: Cu privire la familia dumneavoastră, ce ne mai spuneţi?
-V.D.D.: Tatăl meu a fost avocat, însă a profesat mai puţin, însurându-se la un an după moartea bunicului. Ca o paranteză, imediat bunica a luat în grijă moşia, cu mână de fier, controla oamenii, îi supraveghea, avea un brâu cu 10 – 15 chei, mai mari, mai mici, încuia şi descuia uşile. Pe acea vreme, tata şi cu mama au stat în oraş, pentru că bunica era dură, de exemplu nu concepea măcar un gest tandru între tata şi mama, considerându-l ca unul de seară, când cei doi rămâneau singuri. Era de modă veche şi austeră. Tata, înainte de a se însura, a făcut politică, la un moment dat fiind şeful de cabinet al lui Gheorghe Tătărescu, când acesta era prim-ministru. Condiţia mamei pentru tata – la căsătorie – politica, la revedere! Iar tata, care era în Bucureşti, a ascultat-o, venind amândoi în Târgu-Jiu, fără politică, bineînţeles.
Mama era tot dintr-o familie înstărită, Brătan, de undeva din Vlaşca, din Răsuceni, fiind şase copii, unul avea o moară, altul… Fără să fie boieri, cum nici tata nu a devenit boier decât de la a doua generaţie, adică fără tradiţii boiereşti deosebite. Tata, în studenţie, a fost şi preşedintele Asociaţiei studenţilor din România, iar aici, în Târgu-Jiu, a fost preşedintele Camerei de Agricultură, la Bucureşti fiind prieten cu Grigore Geamănu, cu Lucreţiu Pătrăşcanu. Avea vederi de stânga, chiar şi la Vărsături, optzeci la sută dintre locuitori erau finii bunicului, ai tatei, şi se perpetua acest lucru. Eu, când mergeam pe uliţă, eram primit cu „Sărut-mâna naşule”, răspunzând „Bună ziua, fine”. La mai toate nunţile ai mei ofereau mirilor câte-un viţel, puţin pământ să-şi facă o casă.

-A.G.: Dacă nu s-ar fi întâmplat schimbarea de regim, tatăl dumneavoastră dorea să ducă tradiţia de boier înainte?

-V.D.D.: Tata avea, după al doilea război mondial, nişte idei pentru realizarea unei ferme deosebite, pe toate direcţiile. Realizase cinci hectare de grădină cu zarzavat, grădină irigată cu nişte pompe mai speciale. Avea contract cu sanatoriul Dobriţa, care trimitea maşina de două ori pe săptămână după produse. Poseda peste o sută de stupi de albine, construiţi de un tâmplar de loc dintr-o comună dinspre Tismana, pe care îl luase lângă el şi îl punea să facă stupi americani. Ferma tatei producea, deci, miere, avea şi 6 – 7 vaci, câţiva cai, aveam şi eu un ponei. Cam aşa a fost copilăria…

M-am dus la Reşiţa şi m-am angajat muncitor

-A.G.: Vă rog să-mi relataţi ce s-a întâmplat în continuare. Despre şcoala urmată la Târgu-Jiu şi în ţară  ce vă mai amintiţi?
-V.D.D.: Am plecat din Târgu-Jiu pentru că mi se impusese. Ca o paranteză, îmi amintesc faptul că la Liceul „Tudor Vladimirescu” aveam un portar deosebit, care, la intrare, ne zicea numai „oui”, devenind portarul nenea „Oui”. Mare figură, îl apucase şi tatăl meu, se perpetua acest portar. Am plecat de nevoie în Bucureşti şi m-am înscris la o şcoală tehnică. Dar, la un moment dat s-a aflat unde sunt şi mi s-a dat interdicţie pentru vreo 6 – 7 oraşe mari, Cluj, Timişoara… Aveam 15 – 16 ani, nu mai avea cine să mă întreţină, aşa că m-am dus la Reşiţa şi m-am angajat muncitor. Acolo am terminat liceul, la seral, ulterior m-am înscris la Facultatea de mine din Petroşani.
-A.G.: Petroşaniul a rămas ca oraşul scriitorului I.D. Sârbu, elev de seamă al lui Lucian Blaga. A urmat examenul, desigur?
-V.D.D.: Am dat acolo examen de admitere, în aubiografie am scris că tata e mort, mama este muncitoare, fără nici o avere, şi am intrat primul. A doua zi m-am dus la secretariat şi am solicitat să schimb autobiogarafia. Peste o oră s-a afişat altă listă cu studenţii admişi, în care eu nu mă mai regăseam pe ea. Şansa mea – una care n-a dus la ceva bun, totuşi – a fost  la Bucureşti, la Ministerul Minelor, de care aparţinea Institutul din Petroşani. Într-o dimineaţă, când mă tot uitam la ce uşă să mai bat din ministerul amintit, a apărut rectorul de la Institut, la care plânsesem în birou când am fost scos de pe listă. Mă ştia din vedere: -Ce-i cu tine aici? –În audienţă la tovarăşul director–general. –Mâine dimineaţă, la ora opt, să fii la mine, la rectorat. Şi m-a reprimit la cursurile ce începuseră de o lună de zile. Mi s-a dat bursă, nu pentru multă vreme, căci, în anul doi, când, în 1956, au fost mişcările din Ungaria, cu toţii – colegi, asistenţi – în clubul de la cămin am ascultat Radio America. După câteva luni, comuniştii au început să strângă şurubul pentru îmbunătăţirea componenţei sociale în instituţiile de învăţământ, şi am fost exmatriculat pentru că am ascultat ştiri interzise. Au fost exmatriculaţi doar trei studenţi, eu şi doi fraţi, tot din Gorj, care nu prea erau băieţi de chiabur, dar declaraseră că părinţii posedă nu douăzeci şi opt de hectare, ci douăzeci şi şapte şi jumătate. Exmatricularea s-a făcut într-o şedinţă a studenţilor, cu luări de cuvânt, mulţi spunând că aveau cunoştinţă despre faptul că boierii, în general, înhămau oamenii la plug.
Am încercat din nou, m-am dus la prietenul tatei, Grigore Geamănu, care era încă secretar de stat. Am reuşit să încerc să fiu reprimit într-un institut de învăţământ cu diferenţe. Dar nu m-a admis nici unul din cauza autobiografiei. Am dat examen din nou la Institutul de petrol şi gaze.  Am reuşit, am fost însă exmatriculat din nou în anul doi, pentru trecutul meu. Am lucrat la şantier, armata am făcut-o la detaşamentele de muncă, la un canal al unui combinat de pe Trotuş… În final, am reuşit să urmez o facultate la seral, de Instalaţii, şi am lucrat la „Proiect” Bucureşti. Acolo am avut şansa unor oameni care, deşi cunoşteau originea mea, m-au admis. În 1968, când Ceuşescu s-a opus intervenţiei sovietice din Cehoslovacia, am fost chiar întrebat dacă nu doresc să devin membru de partid. Mi s-a părut un lucru deosebit, şi eu având vederi de stânga, pariziene. Îl vedeam atunci pe Ceauşescu pornind parcă în altă direcţie decât cea dogmatică.

N-am ştiut de toate relele regimului – cu Ana Pauker, Vasile Luca, toată şleahta

-A.G.: Vă mai amintiţi ce s-a întâmplat, cum a fost când au murit I.V. Stalin sau Gheorghe Gheorghiu Dej?
-V.D.D.: Când a murit Stalin mă aflam la Reşiţa, muncitor necalificat la construcţii de locuinţe, la un Sovrom. Un muncitor îndobitocit, în vârstă de 17 ani, dând la lopată. A fost o manifestaţie de jale în piaţa oraşului, asemănătoare aceleia ce s-a desfăşurat în Coreea de Nord zilele trecute. În suflet, însă, mă bucuram că tătucul se dusese.
Gheorghe Gheorghiu-Dej avea o imagine mult mai bună, chiar dacă s-au săvârşit atâtea crime şi în timpul lui. Nu vă mai spun de ele… Atunci nu ştiam. N-am avut cum să aflu chiar toate relele regimului, cu Ana Pauker, Vasile Luca, toată şleahta.
-A.G.: În ultimul deceniu al nebuniei lui Nicolae Ceauşescu eu mă aflam în Craiova. Eram scoşi pe străzi ca să strigăm la cer: „Nu bombei cu neutroni!”.  Acum parcă îmi e ruşine, căci ăia beau atunci coca-cola, fumau trabucuri iar…
-V.D.D.: Eu ţin minte lozinca: „Jos mâinile de pe Coreea”, din timpul războiului de acolo. Am fost îndobitociţi, iar o mulţime de lucruri nu le ştiam, nu le înţelegeam.

Despre poetul V. Voiculescu ne-am închipuit că ar fi fost găzduit de bunici

-A.G.: În Istoria literaturii s-a consemnat faptul că poetul V. Voiculescu a fost medic pentru scurt timp în satul Vărsături, de lângă Târgu-Jiu.
-V.D.D.: A fost repartizat medic, în 1910, în Vărsături. Nu am mai avut pe cine să întreb unde a locuit, însă, împreună cu sora mea, ne-am închipuit că ar fi fost găzduit de bunicii mei. În casa veche, bătrânească pe care au dărâmat-o cei de la I.A.S. – o casă care avea în ea stilul gorjenesc. Ori de Nae Drăgoescu, fratele bunicului, de care am vorbit. Avem şi noi o rudă îndepărtată, marele chirurg Vlad Voiculescu, de loc din Gorj, care a decedat. Prin Pantelică ne înrudim cu această familie. N-aş putea spune că duce la poetul Sonetelor închipuite ale lui W. Shakespeare.
-A.G.: Lumea bucureşteană de sânge gorjenesc se mai întâlnea, anual.
-V.D.D.: La Muzeul Satului din Bucureşti se organiza Ziua gorjenilor, însă mi-a fost jenă să merg. Nu ştiam dacă mă mai cunoştea cineva. M-am întors în Gorj, însă, acum 6 – 7 ani, practic din 2006.
-A.G.: Aşa cum îi stă bine…  boierului, aţi dat drumul la o afacere?
-V.D.D.: E prea mult spus. Era teren mult şi mi-am zis că e păcat de pământul acesta pe care l-a lucrat şi tata. Am organizat Ferma „Leuţa”, care produce legume şi răsaduri, mai nou. Nu şi-a dovedit, încă, eficienţa, dar eu sper, în continuare, ca împreună cu agronomul care e un om deosebit,  să facem o treabă bună.
-A.G.: Vă mulţumesc şi Doamne-ajută!

2 COMENTARII
  • dumitru 03.02.2012 la ora 13:40 pm
    Boierul tot boier ramane. Nu i-a fost rusine sa munceasca nici atunci cand comunistii i-au luat tot, nici acum cand si-a recapatat averea lasata in paragina de comunisti. Pacat ca putini din cei care si-au recuperat bunurile confiscate de comunisti au incercat sa redea maretia locurilor, asa cum erau ele inainte de nationalizare.
  • Horia Muntenus 03.02.2012 la ora 15:12 pm
    Felicitari! redactiei pentru aceasta initiativa laudabila de a initia si realiza astfel de interviuri. E momentul sa ne intoarcem la cultura, la lucrurile formatoare. Educatia e vraiste, ies, pe banda rulanta, din universitati, posesori de diplome de licenta si de doctorate. Te trezesti cu doctori in Brancusi sau in Iisus Christos. Ipocrizia si impostura acestora fac irespilabila atmosfera sociala de azi. Se cocoata pe scaunele inalte ale institutiilor si paraziteaza banii publici, paraziteaza savant si mai trag cate un vant cu naduful arogantei. Solemni si gravi, dau drumul prostiilor si aberatiilor pe gura lor tafnoasa. Mint cu nesimtirea in sange, ca leprele... si transforma institutiile in leprozerii. Va rog, dati cu dezinfectant puternic in nimurucele astea care au apucat ca pecinginea la banul public si ”gestioneaza” ”lucrurile”. Plange umbra lui Brancusi trecand pe CALEA EROILOR...
Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *