Născut în anul 1950, în comuna Cruşeţ, satul Maiag – poet, critic şi istoric literar, publicist. Doctorat în filologie cu teza «Lucian Blaga – dinamica antinomiilor imaginare», Universitatea din Sibiu (2004). Fondator-coordonator al revistei de cultură «Portal Măiastra», peste douăzeci de cărţi publicate, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Domnul Profesor este poate prea bogat ca să-i mai trebuiască un alt rang cât de mare. Lângă ochiul precis cu care taie orizonturi în cultură…

Cu forţa şi logistica unei instituţii

–Alex Gregora: Bine v-am găsit domnule profesor Zenovie Cârlugea. A venit primăvară, iar dumneavoastră vă este teamă de acest anotimp ?
-Zenovie Cârlugea: Bine că ne mai întâlnim, după ani buni de vieţuire în această urbe! Da, stimate coleg, a venit iar primăvara, ca de fiecare dată, cu toate promisiunile… De ce mi-ar fi teamă de înflorirea liliacului şi trilul dansat al privighetorii! Asta ca să-ţi amintesc de cartea mea din 1997 despre barocul macedonskian, ce a smuls aprecieri deosebite lui Edgar Papu şi Adrian Marino (aprecieri consemnate, de altfel, pe coperta IV).
-A.G.: Însă, undeva-cândva, am auzit, iar acest lucru îl mărturisesc, faptul că dumneavoastră, la fel ca Gheorghe Grigurcu şi, iată, Vasile Vasiescu,  sunteţi de fapt câte o… instituţie. Cum şi când puteţi cuprinde atâta?
-Z.C.: Că aş fi o instituţie nu cred, dar că lucrez cu forţa şi logistica unei instituţii, te asigur că este adevărat. Şi asta cu mijloacele modeste de care dispun şi cu bani din propriul buzunar… Iată, numai zilele astea, am expediat la prieteni  şi instituţii ultima carte „Lucian Blaga – sfârşit de secol, început de mileniu…” şi poşta te taxează conform tarifului, nu potrivit… valorii!

Starea de subzistenţă în care a fost ţinută şcoala românească

-A.G.: În actuala organizare, spuneţi «da» învăţământului românesc?
-Z.C.: Cu învăţământul nostru românesc este treabă veche, întortocheată şi care nu se mai termină! Sunt om al şcolii cu o experienţă considerabilă în spate. Am trecut prin tot felul de „primeniri” şi „reforme”, unele făcute aşa, de ochii lumii, ca să fie înlocuite cu altele. Altele pure invenţii de diletanţi, ca să nu zic de oameni politici. Politizarea excesivă este cel mai mare rău pe care l-au făcut guvernele postdecembriste României! Sunt sigur că istoria de mâine va reţine astfel de experienţe pentru care generaţiile viitoare ne vor judeca aspru.
La noi, ca la sport, toţi se pricep la învăţământ! La ora de faţă suntem iarăşi într-un şantier al reorganizărilor. Formulele ideale, desigur, nu se vor găsi, nici azi, nici mâine, iar pe noi, cei care avem o experienţă în munca la catedră, nu ne mai flatează ideile…reformiste. Important e ca şcoala să scoată valori, nu tâmpiţi! Iar valorile, indiferent de sistem, vă asigur că vor răzbi, ca firul de iarbă de sub crusta asfaltului! Un lucru e sigur: lipsesc banii pentru a face reforma de substanţă în învăţământul românesc. Toate guvernările de după 1989 nu au fost capabile să asigure o finanţare viabilă a învăţământului, dimpotrivă, de la învăţământ s-a luat totdeauna… Având bătaie pe termen lung, abia mâine vom putea realiza ce a însemnat starea de subzistenţă în care a fost ţinută şcoala românească în ultimii douăzeci de ani!

Bradul „restaurării” perpetue devine sâcâitor şi enervant!

-A.G.: Acum să (re)venim la problemele noastre. Ce consideraţi că reprezintă Constantin Brâncuşi pentru gorjeni?
-Z.C.: Am spus mai de mult că Brâncuşi înseamnă pentru noi o mare cinste, dar şi o imensă povară ! După 2000, ne-a cuprins o aşa de mare grijă faţă de moştenirea de la Târgu-Jiu, încât, vorba lui Gh. Grigurcu, l-am „dichisit” în fel şi chip, până l-am falsificat! Adică… l-am restaurat, amenajat, înnămolit şi pus în valoare! Desigur, nici mie nu-mi place diletantismul, amatorismul, lipsa de profesionalism. Încă din 2005 scriam că felul în care a fost amenajat Parcul Coloanei seamănă cu o pajişte americană de golf. De ce au fost nesocotite planurile amenajării peisagistice pe care şi Brâncuşi le-a văzut? Nici amenajarea din Grădina publică nu este cea ideală, au spus-o şi o spun mereu exegeţii şi cei ce-l înţeleg pe Brâncuşi. Şi încă ceva care spune foarte mult despre lipsa de profesionalism şi tot felul de interese : odată creat, bradul „restaurării” perpetue devine sâcâitor şi enervant! Aş dori să ştiu şi eu, când se va termina cu simulacrul acestor restaurări, şi să-l lăsăm odată în pace pe Brâncuşi! Prea l-am schimonosit în fel şi chip. Timp de peste 60 de ani, din 1938 până în 1996, asupra operelor de la Târgu-Jiu nu s-a săvârşit nicio agresiune, ele respirau normal, dăinuiau fără să ne creeze atâtea probleme. Ei bine, după Revoluţiune, i-am făcut atât de mult rău lui Brâncuşi, încât ar trebui acum instituită o regulă de bună şi reală pază: „Lăsaţi-l în pace pe Brâncuşi!” Iar cine doreşte să facă ceva anume, să vină cu resurse proprii, nu să apeleze la bani publici şi… internaţionali! Un renumit brâncuşiolog spusese nu de mult că „Brâncuşi a devenit o vacă bună de muls!” De aceea trebuie să-i privim cu toată suspiciunea pe toţi „binevoitorii” specializaţi şi volintirii sforăitori în această cauză culturală!
-A.G.: Iată, în 2012, la Târgu-Jiu, în luna sărbătoririi naşterii lui Constantin Brâncuşi, s-a organizat un spectacol de balet, iar la Muzeul Judeţean s-a ridicat pe soclu… oaia. Ne-am deligitimat?
-Z.C.: Trebuie să înţelegem odată că numai datorită operelor brâncuşiene de aici Târgu-Jiul figurează pe harta marilor „circuite” culturale… Există prejudecata că de vină am fi noi, gorjenii, că nu ştim să-l… promovăm! Total fals! Cine nu ştie de Brâncuşi este un analfabet, în lumea de azi. Iar noi nu avem misiunea… aflabetizării, ci a „gestionării” acestui colţ de patrimoniu universal. Nu trebuie să facem tumbe, să ne maimuţărim în fel şi chip, ca să atragem atenţia, să ne căciulim pe la marile curţi pentru a fi băgaţi în seamă! O astfel de promovare este un simulacru. Este, evident, o lipsă de înţelegere reală şi autentică.
Mult mai atenţi ar trebui să fim la tot ceea ce facem aici, pentru a-i cinsti dăinuirea. Din păcate, suntem dezbinaţi! Ne-au dezbinat: politica, interesele, orgoliile, prejudecăţile, spiritul nostru suficient de provinciali îndărătnici! Am observat că, acolo unde sunt trei „brâncuşiologi”, există deja mai multe tabere! Să fie oare imposibilă chemarea la masa discuţiilor libere? Cum s-ar putea închega/solidariza comunitatea culturală, în jurul căror idei transpartinice şi transpersonale!

Doar un vis

-A.G.: De sărbătoarea Dragobetelui, în preajma Porţii sărutului, domnişoarele, doamnele şi domnii şi-au cam vârât tocurile pantofilor în noroiul aleilor. O fi bine aşa, n-o fi bine?
-Z.C.: „Parcursul brâncuşian”, spunea un mare brâncuşiolog, este unul de sanctuar! Nu uitaţi în ce idee a fost creat. Eu aş interzice manifestările publice, inclusiv cele televizate, în preajma acestor opere. A spus-o, de fapt, marele brâncuşiolog Sidney Geist, cu prilejul venirii pentru ultima oară în Gorj, pe când pe meleagurile noastre se derula cu mare voioşie folcloristică „baroniada mischiotă”!
A, nu ştiu dacă interesează, dar vă povestesc un vis: se făcea că însuşi Brâncuşi adăsta pe o bancă laterală şi îşi arunca privirile de-a lungul aleii, urmărind nişte copii jucăuşi. La un moment dat au apărut nişte clovni gălăgioşi, care învârteau prin aer cercuri şi bile colorate, fiind imediat luaţi la goană de un jandarm. După care s-au întâlnit faţă în faţă două alaiuri cu mirese. Cum niciuna nu se dădea în lături, miresele s-au apropiat şi, faţă în faţă, şi-au aruncat jigniri ca nişte chivuţe, iar nuntaşii s-au luat la încăierare! Artistul, ridicându-se de pe bancă, şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să râdă… Era un râs plin dar sardonic, un râs care de bună seamă însemna sancţionarea paradei! Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, ghiciţi desigur că trezirea mea nu a fost dulce!

Să-l mai lăsăm în (bună) pace pe Brâncuşi

-A.G.: Eu am impresia că în Târgu-Jiul lui Constantin Brâncuşi, toată lumea vorbeşte doar… „europeana”, limbă inexistentă în fapt. Se preumblă locuitorii municipiului lumeşte prin viaţă, aţi spune? Din acest marasm ne va salva includerea pe lista UNESCO?
-Z.C.: E o temă falsă. Adică, să ne rugăm de UNESCO pentru a ne lua sub…protecţie! Am o strângere de inimă: l-aş simţi mai puţin pe Brâncuşi al nostru! E, mutatis mutandis, cazul sanctificării lui Eminescu, idee năstruşnică ivită în ultimii ani: adică să-l transformăm în sfânt, să-l beatificăm, ca nimeni să nu mai îndrăznească în vecii vecilor să…se ia de Eminescu! Aşa şi cu Brâncuşi: să-l punem la adăpost UNESCO, că noi nu ştim ce să facem cu el! Nu ştim să-l gospodărim. Hai că e o umilinţă uşor rizibilă!
Nu are Brâncuşi nevoie de astfel de demersuri, mai mult cosmopolite şi diletante decât autentice şi de substanţă. Încă o dată: să-l mai lăsăm în pace pe Brâncuşi, prea i-am făcut atâta rău în ultimii douăzeci de ani!
-A.G.: Vă rog să răspundeţi şi la câteva întrebări – made in GORJNEWS. Va ajunge, în următorii ani, Târgu-Jiul o casă bună pentru Ansamblul Monumental Brâncuşi? Va ajunge o cetate care să merite Capodopera Creatorului şi, de asemenea, să înceteze a o mai sufoca şi a se mai “dezvolta” împotriva ei?
-Z.C.: Târgu-Jiul este un municipiu cu personalitate. Şi asta datorită lui Brâncuşi. Oriunde te-ai duce, vei vedea că aceasta este emblema oraşului. Credinţa mea este că nu în această formulă de acum va dăinui Brâncuşi la Târgu-Jiu. Parcul Coloanei va trebui reamenajat. La fel, Aleea Portalului, Scaunelor şi Mesei va trebui scoasă din noroi. Nu Primăria este de vină, ci planurile de restaurare şi amenajare venite de sus. Când l-om scoate pe Brâncuşi din astfel de „strategii” ale globalizării, atunci vom zice că ne aparţine pe deplin. Dar acum altă pleaşcă: nimeni nu vede că Ansamblul Sculptural „C. Brâncuşi” de la Târgu-Jiu este prea viu şi prea…tânăr pentru UNESCO! De ce atâta grabă? Sunt sigur că Brâncuşi şi-ar râde în barbă… Brâncuşi e încă în vogă pe mapamond, de ce să-l „clasificăm” în repertorii clasicizante! Lăsaţi-l să respire viu, plin de specificitate şi diferenţiere, fără etichete! Poate când va avea vârsta bisericuţelor maramureşene care înţeapă cerul ori a celor bucovinene, ori pe aceea a… piramidelor maiaşe sau egiptene…

Maturizarea comportamentului cultural, deprovincializarea…

-A.G.: Despre care dintre creatorii gorjeni contemporani se va mai vorbi în literatura română peste 50 de ani?
-Z.C.: Stimate confrate, suntem o mână de  scriitori (cu legitimaţie de breaslă în buzunar), fiecare cu priceperea şi talentul lui, însă toţi aspirând la statutul dăinuirii culturale! Un artist adevărat nu este preocupat de asta, ci de propriile-i obsesii creatoare, viziuni, proiecte. Cunoşti bine preocupările mele în realizarea unor documentare, dar şi proiectele mai de anvergură. Părerea mea este că „reprezentanţa” de care vorbim este şi nu este. Nu ne-am întâlnit niciodată, nu s-au facut alegeri, nu avem statut, deci nu suntem! Nici statutar nu avem numarul de membri ca să fim o Reprezentanţă a Uniunii Scriitorilor din România la Târgu-Jiu, de aceea trebuie să ne…înmulţim. Şi sunt câţiva confraţi care ar merita calitatea de „membru al U.S.R.”, dar asta implică şi o maturizare a comportamentului cultural, o deprovincializare a modului de gândire şi o autentică percepţie a valorilor. E multă lăutărie şi egolatrie, tocmai ceea ce impietează profesionalizării. Dvs. vorbiţi de 50 de ani, eu aş lărgi cu mult acest termen. Să zicem că peste un secol va interesa cu adevărat ceea ce s-a petrecut în aceste vremuri în Târgu-Jiu. Vom face parte din tradiţia culturală şi, nici o grijă, vom intra în atenţia celor interesaţi de fenomen. Cu atât mai bine dacă vom aparţine şi culturii naţionale… De aceea sunt dicţionarele şi istoriile literare…
-A.G.: Să trecem la altă întrebare. De ce nu se regăsesc oamenii de cultură printre politicienii acestui judeţ?
-Z.C.: Politicienii şi oamenii de cultură sunt entităţi total diferite, nu zic diametral opuse, dar cu sfere diferite de interese. Totdeauna va fi aşa, vedem asta de mii de ani, de la Homer încoace  sau, bunăoară, de la Socratele platonician, căruia i s-a adus cupa cu licoarea morţii. Şi, ca un pre-Iisus, s-a lăsat…judecat şi sacrificat, în numele legii mai pragmatice, nu al unei redempţiuni şi răscumpărări! Importantă nu este confuzia acestor entităţi, ci acel iluminism al Puterii (oricare ar fi ea), care să aibă respect faţă de Cultură. În ţări de tradiţie, politicienii înţeleg asta, numai pe la noi este încă în vogă tipul politicianului ţopârlan, prost crescut, cu o ură viscerală faţă de cultură, adunând în jurul lui spirite gregare şi temenele fanariote… Nici nu bănuiesc ei câtă aură şi popularitate ar dobândi dacă s-ar implica în cultură, dacă ar susţine actul de cultură, nu să-l mimeze în dorinţa de rating electoral! Aş da două exemple din viaţa social-politică a Târgu-Jiului, care au făcut reale şi generoase gesturi: directorul general al S.C. ARTEGO, ing. Viorel David, şi Primarul Târgu-Jiului, ing. Florin Cârciumaru. Şi din această direcţie le vine acestora prestigiul şi popularitatea de care se bucură… Alţi confraţi, probabil, ar putea da şi alte exemple.

Cred că am rămas un „om liber”

-A.G.: Astăzi, Gorjul duce lipsă cel mai mult de oameni liberi. Cum şi de ce s-a ajuns aici? Ce destin, ce traseu poate avea un ţinut fără oameni liberi?
-Z.C.: Nefiind niciodată implicat politic, cred că am rămas un „om liber”. Nimeni nu mi-a comandat teme şi subiecte, tot ceea ce am scris până acum (şi sunt peste 20 de cărţi) aparţine opţiunii, gândirii şi viziunii mele. Nici când publicam în „Luceafărul” (1985-89) nu mi s-au comandat recenzii, eseuri, studii, de aceea oricând aş putea strânge la un loc sutele de materiale publicate în presa culturală şi literară de dinainte de 1989. Dacă nu am făcut-o atunci, de ce m-aş prostitua acum! E destul să meditez la păţania altora… Există, în viaţa culturală a Gorjului, oameni de autentică vocaţie creatoare, care nu confundă scrisul cu politichia vieţii… Şi artişti în varii domenii, unii evoluând mai aproape de sfera politico-administrativă, alţii mai singuratici. Nu pustnicia este recomandată artistului şi omului de cultură, dar nici năclăiala tuturor ipostazelor compromiţătoare! Există o măsură în toate, chestia rămâne în legătură cu …reglarea distanţei. Nu am zis „apropiere”, dar nici ”înstrăinare”! Asumându-şi acest imperativ moral, omul de spirit – cetăţean onest – rămâne „liber”, fără această înţelegere nu poţi avea acea stare de spirit propice creaţiei.
-A.G.: Eu v-am văzut drept  un trăitor singuratic şi, totodată, special, de aceea  vă întreb dacă n-a venit vremea să vă implicaţi în spaţiul public?
-Z.C.: V-am spus deja despre imperativul existenţial asumat. O implicare în politică nu-mi surâde, nu am vocaţie pentru aşa ceva. Vocaţia mea este alta. Cine nu-şi înţelege vocaţia, mergând pe mai multe cărări, şi-o trădează! Nu asta este problema. Problema majoră este că tot aştept ca în posturile de răspundere să nimerească oamenii potriviţi. Dar când vezi atâtea ciudăţenii şi montruozităţi, prostia neaoşă şi fudulia ţanţoşă, impostura şi amatorismul, îţi piere pofta de viaţă şi… creaţie!
Privitor la „implicarea în spaţiul public”, aş putea să vă amintesc mai multe: am condus destinele unui liceu târgujian de renume (1998-2002), făcând demersurile de a fi transformat în colegiu. Coordonez Filiala Gorj a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, care editează, din 2005, în parteneriat cu Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, revista de cultură „Portal-MĂIASTRA”, care circulă nu numai în ţară dar şi pe alte meridiane, având o redacţie, cum s-a scris, „internaţională”. Particip la viaţa culturală a judeţului. Am o relaţie cordială cu colegii, creatorii şi oamenii de cultură. Public curent în presa naţională, dar şi în cea locală. Îmi scriu cărţile cu pasiune şi dăruire… Asta contează, restul e… clipa cea repede! Nu-mi trebuie decât sănătate şi acea stare de spirit de care v-am spus. Prefer ca spectacolul să-mi rămână sub ochi…
-A.G.: Mulţumesc şi Doamne-ajută.