Jurnalismul a ajuns cea mai STUPIDĂ meserie din lume, în provincie



Nu știu sigur cum e în București, dar în provincie, acum, nu mai poți îndrepta absolut nimic făcând jurnalism de investigație.
Tot ce se mai poate face e să arăți oamenilor de rând, și structurilor publice care nenorocesc România continuu, cât de departe s-a ajuns, și cât de mare e batjocura.
Ori eu nu cred c-o să mă mai bag prea mult timp la așa ceva. Eu m-am apucat de jurnalism de investigație acum 9 ani, ca să îndrept lucruri, prin intermediul presei. Nu accept să fiu doar un fotograf al dezastrului. Nu ajută la nimic să aduci gunoiul în prim-plan, dacă acel gunoi rămâne suspendat în conștiințele cititorilor și nu-l îndepărtează nimeni.
În timpul guvernării Cioloș am simțit că lucrurile începuseră să se schimbe în bine, și că autoritățile centrale deveneau din ce în ce mai receptive la semnalele presei. Apoi, lucrurile au revenit, rapid, la normal. Acum, jurnalistului de investigații i se cere fie să dispară, fie să tacă, fie să uite, fie să nu existe. Singura specie de ziarist agreată e aia care știe să răspundă instantaneu la întrebări ca acestea: ”cu ce te putem ajuta?”, ”cât vrei ca să taci?”…
În teorie, ziaristul ”X„ scrie despre instituția ”Y” ca să îndrepte ceva, să facă lucrurile să meargă înspre bine.
În practică, azi, oricâtă bună-credință te-ar anima, ca ziarist, tot ce poți să faci e să arăți public cât de departe s-a ajuns. Acolo lucrurile se opresc de zidul nepăsării și cinismului autorităților.
80 % dintre personajele negative din anchetele mele de presă îmi transmit că sunt dispuși să-mi dea orice și să facă orice pentru mine, ca să uit de ele. După ce-i refuz, întâi se blochează mental, fiindcă sunt obișnuiți să rezolve orice cu bani, și pentru că ei sunt convinși că în spatele oricărei anchete de presă, indiferent cine o face, se află o comandă, și că ziariștii ăia rupți în fund sunt atât de jegoși și de morți de foame încât ia și de la ăla care dă comanda, și de la victimă … În momentul în care se lămuresc că singurul resort al demersului jurnalistic e corijarea unei stări de fapt, unii dintre ei se simt datori să facă și ei ceva, și-mi ocupă timpul dându-mă în judecată în civil. Mai multe procese înseamnă mai puțin timp pentru anchete de presă.
Niciunul nu-mi spune că am dreptate și că va încerca să tragă o linie, să o ia de la capăt sau să iasă dintr-o grupare infracțională.
Cea mai sufocantă e bătaia de joc practicată de oamenii legii, de prefect, de șefii de instituții publice. Ei toți ar trebui, într-un stat de drept, să se afle într-un parteneriat nescris cu presa de investigații. Și ei, și ziariștii ar trebui să aibă aceleași interese, de înfăptuire a legii și de eliminare a tumorilor din structurile publice, și nu numai. Din păcate, funcționăm pe frecvențe cu totul și cu totul diferite. 
O parte dintre cunoscuții mei din presa centrală s-au înrolat ca trompete fie la DNA, fie la diverse servicii de informații. Pe unii dintre ei i-am întrebat personal, așa: dacă mă bag și io trompetă la DNA, de pildă, cresc șansele ca DNA Craiova să nu mai claseze absolut toate dosarele care rezultă din anchetele mele de presă? Sunt șanse să nu mai lucrez în gol, să nu se mai întoarcă totul împotriva mea, să nu mai rămân singur și țintă vie pentru ăia despre care scriu? Niciunul nu mi-a răspuns, dar sunt convins că nu poți să fii în același timp și trompetă, și ziarist de investigații.
Din păcate, în provincie șefii de unități de parchete, șefii de inspectorate de poliție, șefii de structuri publice sunt numiți în funcții chiar de aceia despre care scrie presa de investigații.
Am demonstrat eu însumi asta, de mult prea multe ori.
Recunosc, e din ce în ce mai stupid să practici, cel puțin în provincie, cea mai frumoasă meserie din lume.