Tragedia de la Târgu Cărbuneşti. Istoria lui „dacă” *
Tragedia de la Târgu Cărbuneşti. Istoria lui „dacă” *
Opinii21 noiembrie 2009

JURAMANTFapt: în 15 decembrie 1998, o maşină condusă de un alcoolic (1,5‰), fără permis de conducere, având şapte dosare penale în curs, a intrat în plin într‑un pluton de soldaţi cu termen redus, provocând moartea plutonierului‑major Pricop Cornel, tată a doi copii, şi trimiţând în spital alţi 10 militari.
Ştim demult că România este o ţară cu o existenţă fără de rigoare, în care generaţiile se sacrifică unele pe altele. Într‑un astfel de context se observă, din timp în timp sau poate doar atunci când implicarea noastră e directă, că întâmplările au mai multă nenorocire şi fatalitate în ele decât atunci când ar fi fost doar derogări de la ordine. O societate în haos musteşte a „soartă” urâtă. Nu vrem să credem că poporul nostru a dorit să iasă în stradă la revoluţii şi cu alte prilejuri numai pentru că îi era foame, nu vrem să credem că poporul român este resemnat în cerinţele spiritului şi că are dezvoltată cu prioritate, în autoconservare, doar conştiinţa burţii.
Suntem treziţi numai când nenorocirea loveşte lângă noi, apoi, inexplicabil, ne reluăm locul în formaţia condamnată, a descompunerii, formaţie care merge şi merge precum soldatul lui Nichita, mărşăluind până la genunchi, până la brâu, până când părul iarbă i se făcea…
Noi, militarii de la U.M. 01013 Târgu Cărbuneşti, am asistat la tragedia provocată de un neghiob care a intrat într‑un pluton întreg aflat în marş, culcând în întuneric 20 de oameni, pe unii dintre noi trimiţându‑ne, pentru mai multe sau mai puţine săptămâni, prin spitale, pe cei din cazarmă condamnându‑i la tăcere, iar pe comandantul nostru lăsându‑l doar cu viaţa lui de dincolo.
Cunoaştem toţi că evenimistica nu lucrează cu „dacă ar fi fost într‑un fel sau altul”, cunoaştem că „dacă” este un cuvânt cu o semantică favorizând raţionamente ale conjuncturilor, ignorând, pentru puţină vreme, atât cât durează aceste raţionamente, situaţia întâmplată exact. Mai concret, îl folosim pe „dacă”, preponderent, atunci când trăim sau când suntem în apropierea unui necaz.
A fost un mijloc de decembrie, cu o după‑amiază caldă, în care o unitate militară nu ar fi dorit decât linişte ca să‑şi urmeze programul. S‑a plecat în marş, înserarea ajungea din urmă pluton după pluton şi fiecare dintre noi avea să fie depăşit de înserare. Şi a mai existat un bolid fără de lumini, condus de un alcoolic care ne‑a aruncat în gemete, sânge şi moarte. Nu ne propunem să licităm sensibilităţi într‑un moment care ar fi cum nu se poate mai prost ales pentru asta, dar motivaţia acestui articol se găseşte în altceva.
Neghiobul care a adus dezastrul şi a rupt echilibrul şi liniştea unei unităţi militare avea până atunci 7 (şapte) dosare de accidente rutiere, în majoritatea cazurilor conducând beat şi fără permis de conducere. Este posibil într‑o ţară pe care o preamărim la date consacrate ca un astfel de om să conducă vehicule întruna? Ce fel de sistem juridic este acesta şi cum poate el să mai regleze socialul, ce judecători sunt aceia pe care fondul forestier şi banii unui pădurar, criminal la drumuri publice, îi fac să uite mereu accidente după accidente?
Chiar este nevoie de fiecare dată la români să se întâmple moarte, pentru a putea vedea descompunerea noastră ca naţiune? Ca putere a legii şi a aplicării justiţiei?
Dacă pădurarul Ivănuşi Adrian ar fi fost închis la vreme, întâlnirea cu nenorocitul nu ar fi provocat lovituri cum sunt acestea. De ce e nevoie ca paharul dezordinii şi nenorocirii româneşti să dea mereu peste?
Obsedantul „aşa a fost să fie” al românilor, sesizat de la filosofi până la justiţia de astăzi, cu care noi trecem continuu spre haos, aplecaţi de întâmplare şi resemnaţi, face să aşteptăm ca „soarta” să le decidă pe toate. Dar noi ce mai suntem?
Românii nu analizează nimic din ce li se întâmplă cu raţionamente reparatorii, nu decid să înlăture cauze, ei joacă mereu la loteria efectelor nenorocite, create tot de ei.
Plutonul trecut prin accident aşteaptă să vadă ce se va întâmpla cu acest pădurar. Noi îi aşteptăm pe judecătorii care s‑au ocupat de dosarele de până acum ale lui Ivănuşi. Vor veni oare răspunsuri, sau copacii din pădurile Gorjului vor fi mai rentabili decât vieţile noastre?
Se pot spune multe cuvinte despre plutonierul‑major Pricop, dar momentul nefast restrânge mult utilitatea vorbelor. Îi vom lăsa pe alţii să o facă. Un minim de etică nu lasă fabricarea emoţiilor jurnalistice. Sigur este că ne devenise prieten comandantul nostru, aflasem că făcea parte din elita transmisioniştilor din Armata României, aveam încredere în caracterul său echilibrat, în atmosfera de prietenie pe care o creasem împreună şi în cunoştinţele sale. În plutonul militarilor cu termen redus, mai ales la cei care sunt încă în spitale sau în cazarma Târgu Cărbuneşti, persistă starea de şoc. Fiecare dintre noi rămâne lângă familia în doliu, după putinţa sufletelor noastre.
Ne‑am pierdut pedagogul, armata şi‑a pierdut un subofiţer, România, dacă nu‑i prea mult, a pierdut un om. Familia a pierdut un fiu, un soţ şi un tată.
Noi, militarii încorporaţi în octombrie ’98, a trebuit să vedem încă o dată monstruozitatea societăţii. De asta ne‑am legat la început supărarea de non‑istoricul „dacă”.
Domnul să‑i dea mântuirea comandantului nostru care a fost lovit mai mult decât noi! Şi colegilor noştri însănătoşire!
Plutonul de militari TR care şi‑a pierdut comandantul.

* Observatorul Militar, nr. 52, 30.XII.1998 ‑ 5.I.1999
3 COMENTARII
  • Nea Costache 18.01.2010 la ora 21:31 pm
    Excelent acest articol scris acum aproape 11 ani! Pacat ca in urma accidentului provocat de acel nemernic au suferit si mai sufera inca atatia oameni. Cred ca acel conducator auto care provoaca un accident soldat cu moartea unui om, nu ar trebui sa i se mai dea permis de conducere niciodata. D-le Solea, chiar azi am citit cartea dv., "Graiul vostru"! Sunt profund impresionat! Va felicit si va urez toate cele bune!
  • sandu viorel 18.01.2010 la ora 21:31 pm
    am facut si eu armata la carbunesti si lam cunoscut pe acel plt maj pricop era baiat bun pacat de el
  • Dan Alexe 14.01.2011 la ora 1:31 am
    Pentru Familia Indurerata, Sincere condoleante. L-am cunoscut bine pe Pricop Cornel. Mi-a fost instructor de morse acum multi ani(1987-1989) si nu numai, un om cu adevarat bun. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace
Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *