Trece vara. Şi timpul… În oraşul lui Brâncuşi încă tronează oficial schela lui R. Varia. “Mii, zeci de mii de turişti” vin şi pleacă, revendicându-se apoi brâncuşiologi ajutaţi de actele călătoriei lor de vacanţă. Mandarini sezonieri semnează în continuare cu îngăduinţă filantropică hârtii care să le justifice mai târziu matrapazlâcuri moştenite. Nerezistând ispitei, ipochimeni suavi graseiază inconfundabil vulgarităţile unui desfrâu deja cu aprobările în regulă. Spoite în culorile unui august retoric, garduri de tablă invocând vulgar pretinse fundaţii internaţionaliste, reclamă până la dezinformare locul unde ceea ce a mai rămas din Coloana lui Brâncuşi trebuie să legifereze o lume dispărută. O lume vinovată de indiferenţă, asumându-şi gafele evidente şi premeditate ale unei administraţii sufocată de-o onorabilitate falsă şi păguboasă.
Oraşul lui Brâncuşi, micşorat şi aproape interzis, refuză, la porţile Orientului, statutul ce-l recomandă drept staţie de autobuz la drumul mare. Pentru excursionişti de ocazie, şoferi machiavelici desenează diabolice raiduri de-o zi prin oraşul fără Coloană. Legaţi la ochi, noii veniţi agită frâiele puterii, ameninţând preventiv asupra nevoii reformiste de a face totuşi ceva. Într-o pretinsă dispută deja tranşată, voci şi funcţii ascund chipul dezastrului anihilând eventuale alternative. Gestul lor disperat primeşte binecuvântarea iresponsabilă a celor ce speculează falimentul culturii locale. Pentru că la Târgu Jiu trebuie să nu se mai întâmple nimic. Trebuie să se şteargă interesul public faţă de Brâncuşi. De aceea, apar provocatori, falşi semeni de-ai noştri, cândva eliberaţi din funcţii pe cauţiune, care-şi construiesc pe cont propriu propriile lor Coloane brâncuşiene, urmărindu-şi cu o grijă frivolă trecerea într-o eternitate vulgară afişată. De aceea oraşul creşte de-a valma, aservit tragic arhitecturii ţigăneşti, adaptându-se ruşinat unui prizonierat de tranziţie, impus şi oficializat politic. De aceea aleşii obştei, într-un entuziasm public cenuşiu şi tenace, se aliniază dezinteresului general faţă de cultură, pretinzându-se eliberaţi de obligaţii şi îndatoriri. Drama există, evocată obsedant şi cu insistenţă, dar, există din totdeauna şi o inaderenţă la pretenţiile locului susţinute doar cu eforturi de provincie.
Astăzi a devenit o dramă pretenţia oraşului de-a mai putea să-şi păstreze identitatea. Pentru că opera lui Brâncuşi de la Târgu Jiu reprezintă actul de identitate al oraşului. Părem a fi sortiţi a deveni un oraş fără identitate. La câţiva ani de la demolarea Coloanei Infinite, riscul pierderii identităţii oraşului trebuie – cinic şi obligatoriu –, să devină un risc asumat. Fapte indecente, inserate cu virtuozitate şi cruzime în pagini de proză bolnavă, confirmă demersurile improvizate şi fără anvergură ale unor oameni orgolioşi şi isterizaţi, aserviţi din interes altora, erijaţi în salvatori de ocazie ai culturii române. Beneficiari ai unui dirijism generalizat, ei dispun de libertate totală, implicându-se artificial şi teoretizându-şi apoi “realizările şi împlinirile”. Memoria locului aspiră moral la permanenţă, supravieţuind cu greu unei sinucideri mereu şi insinuant anunţată.
Şi trece vara. Şi timpul…
Într-o ambianţă de falsă sărbătoare, beneficiind de o scenografie de dimensiuni dramatice, scăldate într-o lumină rece şi violentă – personajele momentului par copleşite în rolurile asumate.
Prin decizii din totdeauna guvernamentale – adevărate pacte cu diavoli de ieri şi de azi – acelaşi regizor speculează iar naivitatea unui public capabil să înţeleagă doar reclamele ce întrerup destul de des spectacolul, prelungindu-l la nesfârşit.
Din prea multe motive însă, spectacolul ajuns a fi primejdios de lung trebuie oprit, altfel reacţiile contemporanilor pot deveni imprevizibile şi greu de controlat.
Traversând cu tristeţe o perioadă nefastă, românul Brâncuşi trebuie grabnic recuperat pentru oraşul căruia îi aparţine întru eternitate. Altfel… *Apărut în Lumea Gorjenească, nr.2/1999
