Generalul stelelor

 nicolae diaconu 3

Acum câţiva ani buni, băltea deasupra noastră o vară vicleană şi rapace care ne teroriza pe toţi de-aproape două luni şi ele sugrumate de prea caldul calendarelor încurcate deliberat în statistici confuze. Cu conştiinţa încărcată de prea multe melancolii, Nicolae Diaconu şi-a permis – somat pentru ultima dată – să se-abată definitiv de la viaţă. A fost o tranzacţie responsabilă întâmplată cu toată discreţia necesară la sfârşitul unei zile de muncă împlinită cu vocaţie. După o suferinţă îngăduită fără nici o furie, cu umor chiar, cu o capacitate impresionantă de-aş asuma nesfârşitul declin, refuzul de a se mai implica în spaţiul actualităţii a însemnat „Nu”-ul lui împotriva unei lumi stupid de nedreaptă.

Înregistraţi cu acte-n regulă, suntem astăzi arondaţi instituţiei care judecă, vezi doamne!, cât de rentabilă a devenit în timp creaţia de-o viaţă a lui Nicolae Diaconu.

Cu o stângăcie subtil calculată, poetul – inimitabil ca un acrobat cu instinct infailibil deasupra hăului scâlciat de aplauze –, a petrecut lumea cu mersu-i legănat, dar cu paşi siguri, încercând să domolească printr-o frumoasă reverenţă la scenă deschisă trepidaţia spectacolului zilnic, mereu reinventat pentru eventualii cronicari angajaţi cu ziua.

Puţine condeie au reuşit să-i prindă în cuvinte neastâmpărul uimirii de pe chipul lui bântuit de iluziile „cavalerului tristei figuri”. Nicolae Diaconu a fost actorul unor scene de viaţă acaparante, solicitat să nuanţeze oboseala de peste zi sau victoriile noastre contabilizate cu acribie seară de seară.

Într-o ambianţă culturală nu de puţine ori refractară, a avut iniţiative totdeauna cel puţin interesante cu care i-a dezarmat intelectual, denunţându-le opacitatea, pe mai toţi proprietarii de funcţii sechestraţi definitiv în scaunele puterii. S-a străduit să convingă deseori tipi de-o ingenuitate tâmpă, le-a reamintit multora că dialogul trebuie să reanime neapărat virtuţile unei gândiri anchilozate în proiect şi a împărţit atât cât i-au permis funcţiile dobândite legal roluri de compoziţie tuturor celor dovediţi cu o cât de mică urmă de talent. S-a consumat fără odihnă până la epuizarea fizică, neprecupeţind niciun efort.

Şi totdeauna s-a implicat complet dezinteresat. A meritat?

Soldat credincios, s-a mulţumit să-şi ştie bine rostul într-o lume stigmatizată mai mereu printr-un cumul de blesteme modificate genetic, folosind doar din când în când, la mare nevoie, bastonul din dotare ascuns privirilor curioase în raniţa-i plină cu manuscrise nedeclarate.

Avea să devină într-un târziu generalul stelelor, recunoscându-i-se peste viaţă seriozitatea cu care s-a expus, generozitatea-i întruchipată şi prezenţa-i seducătoare.

Nicolae Diaconu sau revelaţia personajului.

(din revista “Castelul de Apă”, nr. 2/2013, editată de medi@art.vasiescu)